Nimeni nu se intreaba „de ce?“

Provin dintr-o regiune pe care o consideram foarte conservatoare. E vorba de Tara Fagarasului. Pana la mijlocul secolului al XX-lea, s-au pastrat acolo mentalitati, datini si elemente de port cu parfum arhaic. Si nu cred ca exagerez spunand ca mitologia era mult mai aproape de Lisa decat istoria. Barbatii din Lisa veneau in contact cu istoria doar cand erau chemati la razboi, iar femeile percepeau istoria in asteptarea intoarcerii barbatilor. In rest, istoria era reprezentata de un monument, cu o acvila de ciment in varf, ridicat in fata primariei, unde erau sapate pe placi de marmura numele celor cazuti in cele doua razboaie mondiale, si de un barbat schiop care colinda satul cu o goarna dogita si care tinea loc de „Monitor oficial“. Lisenii aveau alte griji decat istoria. Daca a doua zi va fi soare, pentru a se usca fanul, si daca, din pricina ploilor, cartofii nu vor putrezi in pamant. Modernitatea era o pojghita subtire sub care semipatriarhalitatea satului cobora in timp si in legende. In toata copilaria mea, n-am vazut, cred, mai mult de cinci-sase automobile ridicand praful pe ulite si speriind gastele.

Am simtit nevoia acestor precizari pentru a face si mai bine inteleasa uimirea mea, afland, zilele trecute, dintr-un ziar, ca la portile Romei a aparut o „noua Tara a Fagarasului“, locuita de barbati si femei din satele fagarasene, in cautare de iluzii in Italia. Aceasta noua „Tara a Fagarasului“ e, de fapt, „un oras de carton“, unde se doarme printre sobolani, in conditii inumane, pe care „locuitorii“ le suporta, insa, in speranta ca, pana la urma, vor putea strange ceva bani. Femeile, daca au noroc, se angajeaza ca servitoare. Barbatii – tot daca au noroc – lucreaza in constructii. Se scoala cu noaptea in cap si se duc sa astepte – cum am vazut prin unele filme neorealiste -, in fata portilor unor depozite de constructii, sansa – daca ea apare – de a cara niste saci cu ciment sau lazi cu faianta. Cel mai adesea, nu-i baga, insa, nimeni in seama. Trec si cate doua saptamani fara sa castige nimic. Dupa ce-si pierd speranta, iau autobuzul, pe care l-au botezat „cursa de Dragus“, si se intorc in „orasul de carton“ sau ratacesc pe strazile Romei, unde o statie obscura de la periferie a capatat numele „de cod“, dat de un nostalgic, „Gara Ucea“.

Auzisem, cand am fost ultima oara in Lisa, ca pe fiecare ulita exista cineva plecat sa lucreze in Italia. Dar n-am banuit ca golirea satelor fagarasene a luat asemenea proportii. Acum aflu ca nu pe fiecare ulita, ci, pe alocuri, in fiecare casa exista cineva care, contra a 200 de euro, dati unui intreprinzator, si-a facut visuri ca, peste cativa ani, se va intoarce de la Roma la volanul unei masini. Iluzie care lasa locul, dupa aceea, noptilor sordide din „orasul de carton“ si drumurilor facute cu „cursa de Dragus“ spre depozitele de constructii.

Nu cred ca trebuie sa explic de ce m-a tulburat corespondenta despre „noua“ Tara a Fagarasului. M-am intrebat: ce s-a stricat, ce s-a pierdut, oare, in psihologia fagarasenilor de s-a transformat Tara Fagarasului intr-o regiune de emigranti? Mama mea a plecat o singura data din sat. Cand era fata, a trecut muntii si a mers pe jos pana la Bucuresti, unde s-a angajat, o iarna, slujnica in familia unui medic. Primavara, s-a intors, tot pe jos, in Lisa. Si n-a mai plecat decat pentru a se muta, la 72 de ani, in cimitir. Tatal meu a facut si el o singura calatorie. E adevarat, una mai lunga, de cinci ani, ca artilerist in primul razboi mondial. Cand s-a terminat razboiul, s-a intors la coasa. Auzeam in copilarie despre emigranti din satele fagarasene care plecasera, inainte de primul razboi mondial, in America, la Detroit sau la Cleveland. Exista unul si la noi in sat, caruia i se zicea „americanu’“. Stransese in America dolarii necesari pentru a-si ridica o casa noua si povestea, uneori, cum aratau zgarie-norii. Dar amintirea acelor emigranti, pitoresti si putini, nu ma ajuta sa inteleg ce se petrece azi. Cred ca, in istoria Tarii Fagarasului, actualul val de emigrare e cel mai mare, cel mai penibil si cel mai trist. El pune nu numai probleme economice. Pune, ma tem eu, si o problema nationala. Daca intr-o zona eminamente traditionalista se produce o asemenea febra a emigrarii, explicatiile nu se pot opri la saracie si la iluzii. Si nimeni nu se intreaba serios: de ce? Televiziunile noastre isi vad mai departe de vulgaritati si de divertismente dubioase. Politicienii fac caz de patriotism avand grija doar de scaunele pe care stau sau pe care ar vrea sa stea. In vreme ce se petrece ceva grav in istoria noastra, am impresia.