Pare de-a dreptul neverosimil ca astăzi, când se împlinesc o sută patruzeci de ani de când a văzut lumina zilei Mihail Sadoveanu, să mai fim pe această lume oameni care în îndepărtata noastră tinereţe nu numai că l-am văzut de aproape, ci am stat alături de el, i-am ascultat vorbele atât de bine cumpănite, atât de adânci în înţelesurile lor, dar care erau răspunsuri instantanee la întrebarea pe care i-o adresaseşi – cu câtă sfială! – cu doar câteva clipe mai înainte.
Au trecut aproape şaizeci şi cinci de ani de când într-o zi de toamnă blândă am păşit în larga încăpere a casei din strada Armindeni 12, unde locuia atunci. Stătea într-un jilţ cufundat în lectura unei cărţi pe care a închis-o de îndată ce uşa s-a deschis. Eram împreună cu prietenul său mult mai tânăr Dan Eremia Grigorescu, artistul care imortalizase cu aparatul de fotografiat imagini din drumurile nesfârşite ale Maestrului din Delta Dunării până în Valea Frumoasei.
Cărți de care nu te puteai despărți
Pe măsură ce păşeam către cel ce era deopotrivă fiinţă pământeană şi mit, ale cărui cărţi deveniseră din clipa în care le-am citit cărţi de care nu te mai puteai despărţi, la care ne întorceam cu bucuria descoperirii unor „frumuseţi şi preţuri noi”, sentimentul că am păşit pe un alt tărâm se adâncea.
Nu îl priveam în faţă pe Mihail Sadoveanu, omul cel de toate zilele căruia venisem să-i cer încuviinţarea pentru arhitectura numărului ce vroia să-i fie închinat de o revistă literară cu prilejul celor 75 de ani de viaţă. Era cel ce ne purtase pe tărâmul Dumbravei Minunate citită la lumina lămpii cu gaz până când ochii ni se înceţoşeau într-o totală desprindere de lumea din jurul nostru. Şi acesta fusese doar începutul. Eram alături de cel care cu o jumătate de veac în urmă debutase cu patru volume într-un an, ceea ce nu se mai întâmplase şi nu avea să se mai întâmple.
Patru volume
Evenimentul a fost imortalizat în una dintre acele fulgerări critice ale lui Nicolae Iorga, care la două zile de la sfârşitul anului 1904 avea să scrie în paginile revistei „Sămănătorul” la sfârşitul recenziei consacrate volumului „Crâşma lui Moş Precu”: „Cu acest volum se mântuie un an de literatură românească ce s-ar putea numi, după acei dintre scriitorii care s-au ridicat în cuprinsul lui printr-o bogăţie de activitate admirabilă, în situaţia de cel mai cetit şi iubit dintre nuveliştii de astăzi «anul lui Sadoveanu»”. Şi aşa avea să fie.
Dar aceste patru volume care şi astăzi se citesc cu aceeaşi încântare pentru cât adevăr uman trăieşte în paginile lor, pentru vălul de mister care le acoperă, pentru frumuseţea evocării naturii şi bărbăţia vremurilor de altădată – nu reprezentau doar momentul afirmării neobişnuite a unui tânăr scriitor.
Sadoveanu, făuritorul acelui „sentiment general românesc”
Pentru că alături de tovarăşii săi de generaţie: Octavian Goga, Ion Agârbiceanu, Şt.O.Iosif, Mihail Sadoveanu avea să fie atunci, în primul deceniu al secolului XX, făuritorul acelui „sentiment general românesc” menit să ridice un vis secular la nivelul unei cerinţe imperioase a unui ideal care va fi făurit prin jertfa poporului nostru: România Mare.
Odată de cei numiţi tot în acei ani geniul tânărului George Enescu avea să dea efigiile acestui sentiment naţional izvorât din străfundurile creativităţii populare anonime: Poema Română şi cele două Rapsodii Române care îşi păstrează şi astăzi frumuseţea absolută şi prospeţimea pe care secolul ce a trecut de la zămislirea lor nu a vestejit-o. Aflat la apogeul creaţiei sale, Nicolae Grigorescu conferea peisajului românesc acea frumuseţe absolută, înscriindu-l în curentele moderne ale artei plastice europene.
Când România mare se făurise literatura română, poezia, proza, dramaturgia, avea să cunoască o explozie creativă
Mihail Sadoveanu a debutat şi s-a afirmat plenar în aceste două decenii. Sub ochii lui, în anii când România mare se făurise literatura română, poezia, proza, dramaturgia, avea să cunoască o explozie creativă ieşită din comun, prin care se inaugura epoca numită „dintre cele două războaie mondiale”.
Mihail Sadoveanu a mers înainte, pe drumul care şi-l croise atât de ferm din tinereţe. Opere reprezentative nu doar pentru scrisul său, ci pentru istoria literaturii române au apărut sub semnătura lui alături de cele ale confraţilor tineri, care atunci când el debuta, trăiau vârsta copilăriei, iar când se afirma erau – poate – adolescenţi. S-a dovedit astfel că autorul „Şoimilor” nu a fost scriitorul unei epoci pe care a ilustrat-o strălucit, ci a devenit o permanenţă a literaturii române.
Povestirea şi evocarea istorică
Credinţele mărturisite la începutul drumului său, sintetizate într-unul din cele mai elocvente discursuri de recepţie academică au rămas aceleaşi, aria de cuprindere socială, istorică, sufletească s-a lărgit şi s-a adâncit, mijloacele de expresie au căpătat pecetea perfecţiunii, a unei simplităţi nemuritoare. Şi cum am putea să nu cităm aceea ce în 1936 la apariţia romanului „Fraţii Jderi” spunea Perpessicius: „S-a spus – şi pe bună dreptate – că, dintre toate genurile, cel care a lipsit literaturii noastre a fost epopeea. Cu dl. Mihail Sadoveanu, povestitor de rasă şi poet cu verbul aromat al trecutului, epopeea românească a început să fie realitate”.
A dus printr-o muncă tenace pe culmi neatinse până la el şi după el povestirea şi evocarea istorică, a ilustrat cu aceeaşi măestrie dramele oamenilor din jurul său, măcinările lor sufleteşti, a creat efigii ale unor vremuri şi stări sufleteşti. A dovedit o amplitudine creatoare, o pătrundere psihologică, o forţă artistică fără margini. De aceea, comparaţia cu Balzac, ce revine adesea în exegeza critică a operei sale, este cea mai potrivită.
„Anii de ucenicie”
În anii celui de-al doilea război mondial avea să scrie una dintre cărţile cele mai frumoase ale memorialisticii române. „Anii de ucenicie” – reconstituire a începuturilor sale scriitoriceşti, a mediului în care s-a format omul şi prozatorul. Cartea fusese încheiată în refugiul de la Pucioasa la 11 iulie 1944. Ultimele ei rânduri conţineau o mărturisire esenţială: „A fost până la 1914 o epocă tihnită a vieţii mele. Pe urmă liniştea mea a făcut aripi şi a intrat în furtună”.
Peste câteva săptămâni numai, furtuna avea să se abată asupra ţării şi asupra lui. Ce s-a petrecut în deceniul şi jumătate de la sfârşitul vieţii lui cu el, care sunt cauzele atitudinii sale din acea vreme, vom şti abia după ce vom cunoaşte tot adevărul, când vom pătrunde dincolo de aparenţe. În niciun caz nu glumele de prost gust debitate ici şi colo, nu acuzele grăbite ne duc spre aflarea a ceea ce s-a întâmplat.
Mihail Sadoveanu a fost un scriitor de geniu
Ceea ce ştim, ceea ce rămâne un adevăr nestrămutat, ceea ce transcende greşelile omului e o realitate pe care nimic nu o poate zdruncina: Mihail Sadoveanu a fost un scriitor de geniu, care a dăruit poporului român cărţi de o valoare absolută, creaţii monumentale, nu prin dimensiune, ci prin calităţile lor artistice. Cei de azi şi cei de mâine le vor citi ca noi cei de ieri, se vor bucura de fiecare rând, de fiecare imagine şi când vor închide ultima copertă, vor avea credinţa că au primit un dar spiritual de care nu se vor putea despărţi toată viaţa.
Atitudinea, demnităţile, unele din scrierile sale de după 23 august 1944 vor trebui cunoscute în totalitatea lor, supuse unui examen critic imparţial, aducând în lumină toate faptele în contextul epocii. Dar ceea ce s-a întâmplat atunci sub ochii opiniei publice româneşti nu a umbrit statutul de mit naţional al lui Mihail Sadoveanu.
„Marea trecere” a lui Mihail Sadoveanu spre veşnicia Nemuririi
Şi când într-o zi cenuşie de toamnă în anul 1961 sicriul cu corpul neînsufleţit al lui Mihail Sadoveanu a plecat din Pantheonul Spiritualităţii noastre – Ateneul Român – către locul de veci la Cimitirul Bellu, unde avea să-şi doarmă somnul de veci alături de Eminescu, am fost părtaşul unuia dintre cele mai emoţionante omagii pe care mii şi mii de oameni de toate vârstele, bărbaţi şi femei, într-o tăcere solemnă, nu puţini cu lacrimi în ochi, veniseră să-şi ia rămas bun de la Scriitorul ale cărui cărţi erau demult supreme bucurii spirituale.
Se auzeau doar sonorităţile Marşului funebru intonat de fanfară. Cei aflaţi în instituţiile, magazinele, locuinţele de pe parcursul cortegiului ieşeau spontan afară şi când trotuarele deveneau neîncăpătoare, deschideau larg ferestrele. Trecătorii se opreau din drum şi se descopereau smerit să aducă omagiul lor celui pe care nu şi-l închipuiau că vreodată are să-i părăsească.
O solemnitate care izvora din tainele cele mai adânci ale sufletului colectiv, venită parcă din filele cărţilor lui. Nimeni n-o tulbura cu un gest, cu o vorbă.
„Marea trecere” a lui Mihail Sadoveanu spre veşnicia Nemuririi a vădit încă o dată fuziunea indestructibilă dintre Creator şi lumea din jurul lui, care nu l-a văzut altfel decât ca pe una din expresiile mitologiei naţionale.
