Literatura română a cunoscut foarte multe povești de dragoste, iar cea dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle este una dintre cele mai pătimașe, tumultuoase și… triste.
Veronica Micle este autoarea mai multor poezii, nuvele și traduceri, dar a rămas în istoria literară mai mult datorită idilei cu marele poet. Corespondența dintre ei cuprinde declarații de dragoste pline de pasiune, dar și reproșuri amare, toate parcă sub promisiunea unui final dramatic. Care final avea să survină în vara anului 1889, când amândoi aveau 39 de ani, scrie anaarecarti.ro.
În dimineaţa zilei de 15 iunie 1989, Mihai Eminescu se stinge în sanatoriul doctorului Şuţu. Decesul poetului i-a provocat Veronicăi Micle un adevărat șoc emoțional. La 50 de zile de la moartea marii sale iubiri, pe 3 august 1889 Veronica Micle se sinucide cu arsenic la Mănăstirea Văratec, unde se retrăsese.
„Sticluţa cu arsenic, fusese golită repede, după miezul nopţii de 2 spre 3 august, cu ‘lăcomie hotărâtă’”, a scris în raportul său medicul chemat să constate decesul.
Iată câteva fragmente din cele mai frumoase scrisori pe care i le-a trimis Mihai Eminescu muzei sale, Veronica Micle:
“Îngerul meu blond,
Te-aş acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de faţă; aş face-o în gând, dacă n-aş fi atât de gelos precum sunt.
Tu îmi faci imputarea că nu-ţi vorbesc de loc de amor – dar tu nu ştii că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Şi acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăşte şi când eşti de faţă, şi când nu eşti.
Veronicuţa mea, dacă acest sentiment care tâmpeşte mintea şi stinge-n om orice curaj de viaţă, n-ar învenina pururea zilele şi nopţile mele, dacă n-ar fi ingredienţa fatală a oricărei gândiri la tine, aş fi poate în scrisorile mele mai expresiv şi mai vorbăreţ.
Tu trebuie să ştii, Veronică, că pe cât te iubesc, tot aşa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are preţul ce i-l dau eu şi nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv şi fără împărtăşire.”
“Nu mai sunt în stare și nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine. Dac-ai cunoaște această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai ști cu câtă amărăciune, cu câtă neagră și urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ți scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aș săruta, te-aș desmierda, dar te-aș ucide totodată.” – Mihai Eminescu
