Pe vremea strabunicilor nostri, insusirile unui mestesugar bun erau onestitatea si trainicia produselor. Brutarul regelui sau croitorul reginei erau titlurile cele mai inalte ce puteau innobila si aduce belsug in casa celui mai bun meserias din cetate. Astazi, mestesugarii sunt pe cale de disparitie. Iti ia mai mult timp cautarea unui atelier de pantofarie decât cumpararea unei perechi de serie, dintr-un supermarket. Asadar, mestesugarii sunt din ce in ce mai rari, iar unul bun este aproape imposibil de gasit. De aceea, atunci când lumea descopera un mestesugar bun arunca in el cu saci de aur… atât este de rar.
Un astfel de mestesugar este si Dan Brown. Dan Brown este un mester care se pricepe sa faca bine ceea ce face. Daca Dan Brown ar avea o drogherie mi-as cumpara un parfum de la el. Din pacate, Dan Brown nu este parfumier, ci scriitor. Codul lui da Vinci, prea bine cunoscutul sau roman vândut in 60,5 milioane de exemplare, l-a transformat intr-un fel de parfumier al regelui imbogatit peste noapte in urma venitului imens incasat din vânzarile cartii. Inca un exemplu ca mestesugarii au fost dintotdeauna mai bine platiti decât artistii.
Pâna la un punct, Dan Brown nu este altceva decât un vânzator priceput: a diluat câteva legende, le-a vopsit intr-o nuanta veridica si a incercat sa-si vânda produsul drept original. Metoda este foarte cunoscuta printre vânzatoarele de parfumuri „originale“ Chanel din târgurile patriei noastre. Dan Brown da insa dovada de lipsa de onestitate prin afirmatiile sale publice, ulterioare succesului cartii, afirmatii in care continua sa sustina veridicitatea faptelor pe care se bazeaza intriga romanului sau. Aici incepe sa dispara simpatia mea pentru autorul englez, caci el se transforma dintr-un mestesugar bun intr-un tepar de talcioc. Mii de oameni sedati de amalgamul sau de mistere ezoterice isi traiesc acum convingerile in mijlocul imensei farse care vorbeste despre casatoria lui Iisus cu Maria Magdalena. Nu putem cere multimilor sa cunoasca mlastinile gnosticismului sau jungla arianismului, dar putem arata acuzator catre mestesugarul ce se recomanda a fi un mare artist si inventator.
Dintre inventiile clamate drept adevaruri incontestabile se evidentiaza milenara si misterioasa Abatie a Sionului, fondata in 1099, dupa cum ne impartaseste Dan Brown. Realitatea este ca in 1956, un farseur notoriu, francezul Pierre Plantard, infiinteaza aceasta Abatie a Sionului in incercarea de a câstiga statutul de urmas al legendarei dinastii merovingiene. Adevarul a iesit la lumina in anii ’90, când francezul a recunoscut public falsul sau. Dan Brown brodeaza mult si in jurul antifeminismului Bisericii Catolice, altfel o vicleana strategie de marketing intr-o societate in care feminismul e o virtute si catolicismul un viciu. Insa si aici, Dan Brown falseaza. Concentrându-se prea mult pe absenta dimensiunii sacre feminine din lumea crestina, autorul uita de numeroasele femei sfinte ce marcheaza inca istoria Bisericii: Sfânta Fecioara Maria, Maica Tereza, sfânta Clara sau Teresa de Avila.
Codul da Vinci mi-ar fi fost simpatic daca ar fi ramas la nivelul pe care il merita, acela de carte de metrou. Dorinta lui Dan Brown de a face din romanul sau o noua Biblie il descalifica si ma face sa deplâng din nou disparitia mestesugarului onest si respectat. Devenit astazi parfumier al regelui, Dan Brown incearca sa ne vânda drept esenta tare ceea ce nu este nimic altceva decât apa de ploaie inmiresmata.
