Ce e Muzeul Satului?

Incendiul de la Muzeul Satului mi-a ravasit niste ganduri mai vechi. Ce este acest Muzeu? Pentru unii, e un loc pitoresc, pe malul Herastraului, unde duminica se poate face o plimbare placuta, odihnitoare si, in acelasi timp, instructiva. Pentru altii, e o bijuterie etnografica, unica, probabil, in lume, istorie conservata si expusa in aer liber, la marginea Bucurestiului. Pentru cativa semidocti bogati ai „tranzitiei“ e, probabil, un spatiu ravnit. Ce vile ar ridica ei acolo, care le-ar aduce milioane de dolari! Pentru mine, in schimb, Muzeul Satului e o masca mortuara. Masca mortuara a satului romanesc traditional.

Daca acest Muzeu n-ar fi fost creat in 1936, anul infiintarii sale, el n-ar fi fost creat mai tirziu. Cine ar mai fi avut timp de un asemenea proiect in timpul razboiului? Si s-ar fi gandit, oare, cineva, dupa razboi, la el? In comunism, satul era socotit reactionar. Dupa ’89, s-ar fi gasit, probabil, alte intrebuintari terenului pe care-l ocupa acum Muzeul Satului. De altfel, de doisprezece ani, noi reusim doar sa ruinam, sa distrugem, sa degradam ce-au facut generatiile precedente.

In 1936, Romania era in plin conflict dintre traditionalism si modernism. Inceputul de civilizatie urbana de la noi (cu mai putin de un secol inainte, Bucurestiul era un targ prapadit, unde abia se punea problema cismelelor) coexista cu o straveche civilizatie rurala, amenintata sa dispara sub presiunea progresului tehnic si a modernitatii. O civilizatie conservatoare, aflata mai aproape de vesnicie decat de istorie, mefienta fata de noutate, dar, prin respectul pentru traditii, mai buna purtatoare de identitate, de specific, decat civilizatia urbana. Exista targoveti, la noi, care stramba din nas de cate ori aud vorbindu-se de civilizatia rurala. Pentru ei, civilizatia rurala miroase a balegar. Ca sa explic mai bine de ce ma deranjeaza acesti „bonjuristi“ de stirpe noua, precizez ca nu sunt un traditionalist. Din motive pe care le-am expus in ultima mea carte, „Desertul pentru totdeauna“, am detestat inca din liceu samanatorismul, socotindu-l opera unor autori de suspine bucolice care-si beau cafeaua la oras. Dupa cum am detestat spectacolele cu tarani decorativi si cu folclor maimutarit, care ma fac sa ma gandesc la doamnele din „inalta societate“ ce obisnuiau, pe vremuri, sa se imbrace in costume nationale. Dar cum sa uit ca soarta ne-a rezervat noua, romanilor, o identitate diferita de a altor europeni? Civilizatia greaca a fost o civilizatie a „cetatilor“. Civilizatia romana a fost o civilizatie a unui Oras, a Urbei, a Romei. Civilizatia gotica a fost o civilizatie a „burgurilor“. Civilizatia Renasterii a inflorit in orase, ca Florenta si Venetia. Pana si civilizatia bizantina a fost expresia unui oras, a Bizantului. Noi am avut alt destin. Noi ne-am cristalizat identitatea intr-o civilizatie rurala. Am fost, mai ales, un popor de tarani.

Comunismul a dat o lovitura brutala acestei civilizatii. Practic, a asasinat-o. Dar civilizatia rurala ar fi murit, cred eu, si de moarte buna. Ar fi murit mai incet, neviolent, dupa o agonie prelungita care i-ar fi transformat pe tarani in fermieri, dar n-ar fi rezistat in secolul al XX-lea, cum a rezistat in secolele precedente, „istoriei“. Mitologia din care satul traditional romanesc si-a extras „vesnicia“, de care vorbea Blaga, crapa, deja, prin 1936, cand a fost infiintat Muzeul Satului. Tocmai de aceea vad de multi ani acest muzeu ca pe o masca mortuara a satului romanesc traditional.

Din aceasta cauza, n-as putea evalua in bani pagubele savarsite de incendiu, indiferent ca e vorba de trei miliarde sau mai mult. Ma tem ca pagubele nu sunt nici cuantificabile, nici reparabile pana la capat. Faptul ca, din 1936 pana in 1990, a existat un singur incendiu, iar in doisprezece ani au avut loc trei, dintre care unul, in mod sigur, provocat de o mana criminala, spune multe, cred, despre grija acordata dupa ’89 valorilor noastre. Intr-un fel, Muzeul Satului impartaseste soarta altor monumente istorice de la noi, lasate sa putrezeasca in ploi si sa se paragineasca, de parca am vrea, intr-adevar, sa intram in Europa fara bagaje identitare, fara amintiri, cu creierele bine spalate, cum le-ar placea „europenilor de nicaieri“. Dar sa zicem ca incendiul a miscat ceva in mintea si in sufletul guvernantilor nostri, mult mai preocupati de Dracula decat de valorile nationale. Sa zicem, desi nu sunt deloc sigur. Cum sa reconstruiesti o autenticitate care nu mai exista? Vor mai gasi restauratorii – in caz ca vor dispune de bani – case ca acelea prefacute in cenusa, in zonele respective? Pasarea Phoenix e o poveste de pe vremea cand oamenii erau capabili sa gandeasca in mituri.