Viaţa cu un copil este un carusel de provocări. Zilnic, ne confruntăm cu noi situaţii pe care trebuie să le gestionăm înţelept astfel încât copiii să se simtă înţeleşi şi să înveţe să îşi conştientizeze propriile emoţii. Printre cele mai frecvente provocări pentru un părinte de preşcolar se numără reacţiile de opoziţie – tantrumurile, şi dificultăţile de adaptare la schimbarea mediului, de exemplu, mersul la grădiniţă. Una dintre cele mai delicate probleme pe care le întâmpinăm este anxietatea de separare de părinţi.
Cătălina Anastasescu (Tocea), Medic primar în specialitatea Psihiatrie pediatrică, recomandă părinţilor să fie atenţi la emoţiile copiilor, să le valideze şi să nu forţeze copiii să facă lucruri pentru care nu se simt pregătiţi.
Când copilul se loveşte de interdicţii, apare tantrumul
Când copiii încep să fie independenţi, să meargă în picioare, să exploreze mai mult din mediul înconjurător, ei încep şi să-şi manifeste dorinţa de a atinge lucruri, de a se căţăra pe mobilă şi aşa mai departe. Multe dintre aceste lucruri provoacă nelinişte în rândul părinţilor, spune medicul. Tendinţa lor este de a le interzice: “nu te duce acolo”, “nu pune mâna pe acel lucru”, “nu te urca pe scaun”.
“În momentul în care copilul se loveşte de aceste interdicţii, poate face o criză de tantrum. Este bine să nu le interzicem celor mici să exploreze, este firesc să îşi manifeste curiozitatea astfel. Soluţia ar fi să îi ajutăm să exploreze, să îi supraveghem, ca să nu se lovească, să nu îşi facă rău. Şi să le explicăm, chiar dacă ei par să nu înţeleagă. Le spunem ce se poate întâmpla, îi atenţionăm când există un anumit pericol. De exemplu, când copilul vrea să pună mâna pe caloriferul fierbinte, îl atenţionăm că se va arde puţin. El va dori să pună mâna, să experimenteze. Vede că se arde, iar a doua oară nu mai pune mâna pe calorifer.
Trebuie creată o relaţie bazată pe încredere între părinte şi copil încă de la început. Copilului trebuie să i se ofere acest cadru de încredere în care să îşi poată manifesta tendinţele native”, precizează dr. Cătălina Anastasescu.
Cum pregătim copilul pentru mersul la grădiniţă
Explorarea vine şi cu adaptarea la un mediu nou, care naşte adesea anxietăţi, mai ales atunci când implică separarea temporară faţă de părinte.
Când copiii cresc şi merg la grădiniţă sau când trebuie să rămână la bunici pentru un timp, poate apărea anxietatea de separare şi teama de abandon.
Înainte de a duce copilul într-un alt mediu, trebuie să îi explicăm ce se va întâmpla. Să ne imaginăm diferite situaţii legate de mersul la grădiniţă, de exemplu, explică medicul. Dacă observăm, totuşi, că este foarte reticent, îl desensibilizăm.
“Facem drumul de acasă până la grădiniţă. Dacă nu vrea să intre în curtea grădiniţei, nu îl obligăm. Discutăm cu el despre ce simte, repetăm drumul a doua zi. Nu trebuie să îl forţăm. Uşor, uşor, se obişnuieşte cu drumul, curtea, ulterior intră în incinta grădiniţei, în momentul în care el este pregătit. Când intră în clasă, dacă nu vrea să rămână mai mult timp, îl luăm înapoi când nu mai vrea să stea. Şi în cele din urmă se produce această desensibilizare”, spune doctorul.
“Copiii nu trebuie forţaţi să facă lucruri care nu le plac”
Acelaşi lucru este valabil când vrem să ducem copilul la bunici, la ţară. Procesul trebuie să aibă loc treptat atunci când copilul nu doreşte acest lucru. “Îl pregătim cu o zi, două înainte sau chiar mai mult, în funcţie de felul său de a fi. La început, îl putem lăsa doar câteva ore cu bunicii. Apoi îl lăsăm peste noapte. Dacă vom lăsa copilul forţat într-un mediu nou, unde nu vrea să rămână, acest lucru îi va crea un stres, o teamă de abandon. Copiii un pic mai mari, după 3-4 ani, deja îşi pot exprima dorinţe şi e bine să nu îi obligăm să facă lucruri care nu le plac. Trebuie să avem discuţii cu ei într-un stil de negociere şi să le oferim alternative”, transmite specialistul.
Presiunea îi poate crea copilului sentimentul că nu e suficient de bun
Flexibilitatea şi comunicarea sunt importante nu numai în aceste situaţii de adaptare la nou, dar şi în cazurile în care copiii sunt puşi să facă şi alte lucruri pe care nu şi le doresc. Este foarte întâlnit obiceiul părinţilor de a le arăta rudelor sau cunoştinţelor ceva ce prichindeii au învăţat. Să spună o poezie, spre exemplu. Sau la serbări, când sunt, la fel, scoşi în faţă pentru a spune o poezie sau un cântecel.
“Când copilul spune că nu vrea să spună o poezie, iar noi insistăm şi îi creăm o stare de disconfort, o stare de tensiune interioară, îi dăm senzaţia că avem aşteptări foarte mari de la el, iar în timp aceste informaţii rămân în subconştient şi îi pot crea sentimentul că nu este suficient de bun. Poate ajunge să aibă o stimă de sine scăzută sau o anxietate legată de performanţele proprii. Nu trebuie să creăm presiune. Copilul va spune poezia, va cânta, va face lucrurile respective când se va simţi el pregătit.
Şi la grădiniţă ar trebui să existe aceeaşi abordare. Să nu forţăm copilul, poate are o zi proastă, poate nu se simte confortabil”, spune medicul.
Comparaţiile cu alţii pot afecta viitorul emoţional al copiilor
În aceste cazuri, însă, părinţii abordează uneori greşit situaţia, începând să facă diverse comparaţii cu alţi copii. “Uite, Elena a spus poezia. Şi tu o ştii, de ce nu o spui? Ea de ce poate şi tu nu?” este un exemplu de atitudine care poate crea daune la care nu ne gândim.
“Comparaţiile cu ceilalţi pot afecta viitorul emoţional al copilului. În loc să facem comparaţii cu alţi copii, în loc să spunem “Elena a spus poezia. Tu de ce nu ai spus-o? Pentru că şi tu o ştii” putem să spunem “Ştiu că tu ştii poezia, dar cred că nu te simţi bine în acest moment. Ce se întâmplă, ce simţi tu acum?” Şi dacă el nu va spune nimic, îl ajutăm în continuare şi îi creăm un confort emoţional: “Să ştii că nu te obligă nimeni să spui poezia acum. O să o spui altă dată când vei simţi tu că poţi să o spui”.
Copilul poate fi educat emoţional încă de când este foarte mic şi noi, ca părinţi, ar trebui să îi învăţăm pe copii despre emoţii, despre naturaleţea lor. Să ştie că este normal să fim uneori trişti, supăraţi, nervoşi. Ei le simt şi nu ştiu să integreze aceste emoţii. Dar conştientizându-şi emoţiile, ei vor putea să ne comunice exact ceea ce simt. Trebuie să le validăm emoţiile copiilor, să le spunem că înţelegem dacă sunt trişti sau supăraţi”, precizează dr. Cătălina Anastasescu.
Putem antrena conştientizarea emoţiilor prin joacă, adaugă aceasta, deoarece copiii îşi exprimă emoţiile prin intermediul jucăriilor.
Cei mici trebuie să conştientizeze situaţii şi emoţii
O altă greşeală pe care o fac părinţi este să le spună, atunci când se lovesc şi încep să plângă: “Nu plânge, nu s-a întâmplat nimic”. Este o încercare de a-i linişti pe copii, dar copilului îi este folositor să conştientizeze ce s-a întâmplat. Astfel că negarea incidentului nu ajută.
Soluţia ar fi să îi spunem: “Am văzut că ai căzut, unde te-ai lovit?” Să îl întrebăm ce s-a întâmplat. Atunci copilul povesteşte sau arată şi conştientizează cum s-a produs totul, că este un lucru care se poate întâmpla, că se poate lovi, că doare un pic şi trece. Iar în viitor, el va fi mai pregătit pentru o astfel de situaţie.
