Daca tot nu avem restructurare de guvern, daca astazi Camera Deputatilor a votat un nou Cod Penal, care va fi abrogat in septembrie, România ajungând la recordul mondial de a fi singura tara cu patru coduri penale in vigoare (codul comunist, adoptat in 1968, codul lui Stanoiu, codul lui Diaconescu si acum, iata, codul lui Macovei), daca gripa aviara continua sa se raspândeasca, avem ceva timp pentru o discutie metafizica.
Sunt o fire pozitiva. Cu care, de obicei, enervez colegii („cum poti spune ca avem sanse sa mai intram in parlament in 2008, când toata lumea ne uraste?“), subalternii – când ii aveam, adica in sectorul privat – si rudele. In special, nevasta care nu pricepe cum pot fi optimist când salariul e clar ca nu ajunge de la o luna la alta, masina consuma prea multa benzina, dobânzile bancare se vor impozita cu 16%, tântarii iar au aparut la etajul 9 (cum naiba se urca pâna acolo ca, daca nu merge liftul, eu incep sa gâfâi pe la etajul 3?), iar strazile Bucurestiului sunt ceva mai sparte decât ale Bagdadului.
Sunt si o fire toleranta. Nu-mi pasa daca omul cu care lucrez e hindus, musulman, homosexual, comunist, securist sau prost atâta timp cât isi face treaba, nu fura, nu minte si e loial muncii lui. Intoleranta ma imbolnaveste si-mi aduce aminte de sistemul de conducere prin ura: ura fata de pensionarii care stateau la cozi si ne luau ratiile de alimente, ura fata de taranii care puneau preturi mari la produsele vândute in piete, ura fata de unguri, rusi, bulgari si tigani, ura fata de cei de o alta credinta sau convingere.
Firea mea pozitiva si toleranta nu ma ajuta insa sa inteleg un mod de a fi care ma uimeste incontinuu. Multi din presa româneasca, dar si de pe strada, multi din emigratie, dar si din tara, multi din clasa politica, dar si din clasa fermierilor, pur si simplu urasc România, isi urasc viata, blocul in care locuiesc, orasul in care traiesc, emisiunile pe care le vad si le comenteaza, ziarele pe care le citesc si le mentioneaza ca surse sigure de informatii. Citesc zilnic presa si ma uluieste cum pot unii comentatori (analisti, editorialisti, cum vreti sa le spuneti) sa-si urasca tara cu atâta talent si pasiune zi de zi, fara oprire. Numai astazi am citit si am auzit urmatoarele:
• Ca România va intra in Uniunea Europeana ca sa ne ia toate bogatiile, ca ei (care ei?!) asta vor, sa ne tina sclavi in supermarketurile lor (un taximetrist caruia i-am cerut sa ma duca la parlament si care mi-a spus ca daca stia ca sunt deputat nu ma lua);
• Ca gripa aviara este o scornire a unor cercuri obscure, dar bine stiute, raspândita in România de strainii care vor sa ne distruga agricultura (un deputat aflat la a treia legislatura, ales pe listele unui partid care a promis tepe pentru corupti in Piata Victoriei, dar deocamdata a dat tepe numai contribuabililor);
• Ca românii sunt perversi, prosti si ipocriti, calitati de care profita o mâna de banditi care si-au insusit toate averile tarii (un comentator foarte prizat in cercurile bucurestene, presupus de dreapta, autorul sintagmei „epoca de aur“),
• Ca tot ce se intâmpla in România este opera unor cercuri de interese meschine, româno-elvetiene, care cumpara copii si vând influenta (un ziarist mediocru, fost informator al Securitatii, ajuns milionar in euro, prin santaje si combinatii dincolo de lege).
Cam mult pentru o singura zi, nu-i asa?
Ce anume ne determina sa fim mereu nemultumiti de ce avem? Ce anume ne determina sa ne dispretuim tara, judetul, orasul, cartierul, blocul, apartamentul?
De ce, daca te duci in vizita la o familie de emigranti in America, Franta sau Germania toata seara nu-ti vorbesc decât de coruptia, mizeria si prostia de acasa?
România are coruptie, dar nu mai mult decât la altii. România are corupti, dar nu mai multi decât la altii. România e intârziata fata de altii, dar daca vom compara felul cum traim in luna iunie 2006 cu felul in care traiam in luna iunie 1989, vom vedea ca diferenta este egala cu o epoca istorica. Majoritatea, nu toti. Unii traiau foarte bine in iunie 1989 si au ce sa regrete. Majoritatea era insa atât de apasata de grijile cotidiene si de agresiunea statului ca-si dorea sa emigreze.
O psihanalista de exceptie imi spune ca sentimentul cel mai raspândit in România este cel de frustrare. Oamenii sunt frustrati pentru ca altii au, pot si fac, iar lor li se pare ca nu au, nu pot si de aceea nu fac. Iar frustrarea vine din felul in care am fost crescuti si educati in copilarie.
Am inteles. Suntem frustrati pentru ca – asa zice Freud – am fost intarcati devreme si inca avem nostalgia sânului si laptelui materne. Daca si asta e explicatie, atunci nu stiu ce sa mai zic. Si nici cum sa ma comport, cu spiritul meu tolerant si pozitiv, care uita repede necazurile si se bucura la un progres cât de mic.
