Azi-noapte am ajuns tîrziu acasă de la film – după miezul nopții. În cartierul împădurit în care stau mișună dintotdeauna urșii, însă în ultimii ani fusese parcă mai bine. La ora aia, nu mai găsești parcare chiar în față, așa că am lăsat mașina exact acolo unde se vede în imagini, ne-am uitat în stînga și în dreapta, am zis un Doamne ajută, fie-mea ceva mai nevricoasă, apoi am purces prin parcare acasă. La un moment dat, încă era noapte, am fost trezite de alarma țiuitoare a RoAlert, care anunța că e urs în zonă. Le-am zis vreo două ălora, că e traumatizant să fii trezit așa, însă cînd am văzut imaginile mi-a părut rău că le-am zis. Puteam fi noi acolo.Povestea cu urșii din Răcădău e foarte lungă și mai sînt puțini oameni care să o știe mai bine decît mine, care am pornit o campanie la teve acum 15 ani și am documentat fiecare mișcare făcută de autorități ani la rînd. Totul a pornit fortuit de la o știre de noapte pe care am făcut-o la intrarea în scara de bloc unde stăteam atunci, unde colcăiau urșii la tomberon de nu te puteai da jos din mașină să intri în casă. Știrea a fost așa de șocantă (pentru audiență, că noi eram obișnuiți) încît am început o campanie care a durat ani întregi. Au fost luate nenumărate măsuri: golirea tomberoanelor înaintea lăsării serii, pază pe stradă și amenzi (mai ales pentru inconștienții care făceau turism la urs, se apropiau să filmeze și fotografieze, de altfel cea mai șocantă imagine pe care am filmat-o în anii ăia în care turiștii veneau cu autocarul la urs a fost un nene care dădea din gura lui în gura ursului o napolitană), relocarea lor în medii mai sălbatice, puncte de hrană în pădure. Am stat la pîndă în zeci de nopți lîngă cuștile unde erau prinși, pentru ca apoi să îi tranchilizeze și mute în păduri mai îndepărtate, am stat în aceeași mașină în care se afla ursul tranchilizat în remorcă, am alergat de frica ursului cînd se trezea de la antidot, am documentat comportamentele modificate de hrănirea la tomberoane, am văzut cu ochii mei foarte speriați urs turbat de durere care a sfîșiat 13 oameni după ce fusese ars de oameni cu un grătar, am alergat pe Republicii după urs dimineața la 6 și am transmis de pe acoperișul unei case din centru unde o ursoaică a rămas blocată. Frica mea de urs s-a tot diminuat cu atîta expunere. Însă am învățat că nu ursul este agresorul, ci noi, oamenii. Am construit în arealurile lor, i-am lăsat fără mîncare în păduri și nu am știut să îi protejăm de deșeurile noastre, care îi atrag inevitabil și le schimbă comportamentele. Îmi amintesc o scenă din anii ăia în care tomberoanele aflate la liziera pădurii erau golite și dezinfectate în fiecare seară pentru a îi alunga – lucru care nu a funcționat, doar i-a făcut să intre mai adînc în oraș, în căutare de hrană. Eram cu cameramanul meu între blocuri, era noapte, filmam un urs aflat în miezul cartierului, cînd a ieșit un bărbat din scara de lingă, vorbind la telefon. S-a apropiat de tomberon, dar cum era absorbit de conversație, nu a observat ursul care s-a luat după el pe alee și îi mirosea nădragii la o distanță extrem de mică și de periculoasă. Îmi amintesc dilema și disperarea din ochii cameramanului meu, care ar fi dat orice pentru un astfel de cadru, însă lumina nu îl ajuta, iar dacă ar fi aprins lumina de pe cameră l-ar fi făcut atent pe bărbat și am fi putut isca noi o tragedie. I-am făcut semn să lase lumina stinsă și am privit nemișcați, în liniște, să nu cumva să îi atragem atenția, speriați că sub ochii noștri ar fi putut avea loc o tragedie. Telefonul ăla i-a salvat viața, căci nu a observat ursul, iar animalul, plictisit, la un moment dat a făcut cale întoarsă. Nu va ști niciodată că într-o noapte un urs i-a mirosit la propriu nădragii pe alee, în timp ce un reporter și un cameraman priveau încremeniți toată faza. Nu știu de ce au reapărut iar urșii. E o situație periculoasă pentru toată lumea, incluzîndu-i pe ei. Acum, cînd scriam asta, am primit o nouă alertă, un alt urs (sau o ursoaică cu pui) se află mai sus cu câteva sute de metri. Bănuiala mea e că nu primesc hrană la punctele de hrănire din pădure. Fie-mea îmi spune chiar acum: mama, hai să facem ceva pentru ei, săracii, vorbește cu primarul, hai să facem o campanie, să le dăm de mâncare, noi am intrat peste ei, nu e vina lor. Mi-ar plăcea să apară niște răspunsuri, nu doar din tastatură, ci practic. Există soluții, le-am văzut implementate. Dacă nu există bani pentru hrana lor, începem o campanie, strîngem, găsim soluții. Însă nu mai putem trăi cu ursoaica cu pui cotrobăind în gunoiul de lingă casă. Mai lipsește puțin pînă la o tragedie, așa cum a fost de fiecare dată cînd urșii s-au înmulțit și la fel și vizitele și raitele lor prin oraș, am filmat nenumărate cazuri, din păcate, în anii ăia.Allen Coliban, ce se poate face? Flavia Boghiu?
Posted by Petronela Rotar on Friday, June 4, 2021
