Marin Sorescu, in posteritate

S-au incheiat „Zilele Marin Sorescu“, manifestare omagiala ajunsa la cea de-a IV-a editie. Este meritul incontestabil al d-lui Eugen Simion, presedintele Academiei Romane, care, cu spiritul sau profund si echilibrat si, in acelasi timp, atasat marilor prietenii literare, nu conteneste sa eternizeze opera unui mare creator. Desi nu este o regula, marii creatori se intilnesc cu mari spirite critice. Iata ce scria acad. Eugen Simion in Fragmente critice, carte aparuta la Editura Fundatiei „Scrisul Romanesc“ in 1998: „Disparitia prematura a lui Marin Sorescu ne-a marcat profund. Dispare, o data cu el, cum am precizat in alta parte, nu numai un mare poet si neasemuit scriitor, dispare si un om care m-a onorat si m-a bucurat mai mult de trei decenii cu prietenia lui incoruptibila. L-am cunoscut relativ tirziu, dupa debutul lui din 1964 cu volumul «Singur printre poeti», si m-a cistigat, ca sa zic astfel, de la prima lectura. Am scris, cred, despre toate cartile sale, mereu incintat de originalitatea si mobilitatea talentului sau. A adus un stil nou in poezia romaneasca si, dupa ce a publicat Iona si Paracliserul mi-am dat seama ca Marin Sorescu, contrar traditiei (traditia care face ca un poet sa fie numai poet si sa rateze gratios in alte genuri literare) are ceva esential de spus si in dramaturgie“. Intrucit i-am fost adjunct la revista Ramuri timp de 12 ani, imi permit sa rememorez citeva lucruri. Era prin 1977, cind la nivelul conducerii Ramurilor, din diverse motive, intervenise o criza prelungita. Practic, revista ramasese fara ambele functii de conducere (sef si adjunct). Cum se intimpla in asemenea cazuri, erau vehiculate diferite nume care urma sa vina in fruntea publicatiei. Amatori erau, slava Domnului, destui. De pe plan local si din afara, in special din Bucuresti. De voie, de nevoie, am girat aparitia citorva numere (cam o jumatate de an). Intr-o zi, sint sunat sa merg urgent la „propaganda“. Un astfel de telefon te punea a priori in stare de panica. Fara introduceri aiuritoare, seful propagandei ma „someaza“: „Ti-l prezint pe noul redactor-sef“. Era vorba de Marin Sorescu. Il mai cunoscusem fugar, in citeva rinduri, fara sa-l „prind“ ca om, intr-o formula. Am mers impreuna la o bere pentru o sumara punere in tema privind situatia revistei. Am vorbit despre una si alta, iar Sorescu a conchis: „Ai sa vezi, vom face o revista foarte buna“. I-am sugerat ca pina la aprobarea dosarului (care a durat ceva timp) ar fi bine sa-si fixeze o rubrica, pentru a demonstra diverselor „voci“ ca este hotarit sa bata tarusul aici. Din cite am inteles, se opuneau diferiti confrati care banuiau ca, dindu-i lui Sorescu o arma pe mina, acesta stia cum s-o foloseasca si incotro sa ocheasca. Lucru dovedit fara intirziere, cind preluind conducerea Ramurilor, a inceput sa scrie cronica literara (preocupare mai veche). Cronica despre „Incognito“ de Eugen Barbu, rasunatoare in epoca, a catapultat tirajul la vreo 30.000 de exemplare. Ca arhitect de revista, Marin Sorescu s-a preocupat inca de la inceput de o structura specifica, intre modernitate si o anume traditie locala (respingind, de facto, tonul hagiografic, exaltant care se zbenguia in colaborarile unor articlieri). Colaboratorii erau alesi cu grija si, pe cit posibil, unele rubrici nu erau „amanetate“.

In ciuda aparentelor, Marin Sorescu nu era un spontan in scris. Sumarul revistei il alcatuia de vreo doua-trei ori pina i se parea ca s-a ajuns la formula cea mai convenabila. Pleca la Bucuresti cu ultima varianta si apoi ma intreba la telefon: „Nu crezi ca ar mai trebui sa bagam ceva? Nu-mi dau seama pe loc ce anume, dar sumarul mi se pare cam moale! Redactarea cronicii literare era un calvar si pentru el, si pentru redactie. Lectura cartii (mai ales cind era vorba de romane) si scrierea cronicii depaseau uneori doua saptamini. Venea cu o prima varianta pe care o da la dactilografiat. Urmau adnotarile care innegreau paginile. Ideile ii veneau ca o reactie in lant. Aproape fara oprire. Cronica mergea din nou la dactilografiat. Nu toate paginile, din cele 13-14, cite cuprindea. Recitind-o, parca ii venea sa adauge unele lucruri: „Vezi, uita-te atent peste ea, poate a mai scapat ceva“. O citeam ca pe o proza de cea mai buna factura. In ea gaseai de toate: si eseu, si judecati critice, si paranteze care te aruncau pe cele mai neasteptate carari axiologice, si aluzii la viata sociala etc. S-a scris despre marele autor ca avea obiceiul sa traga cu ochiul la public. In fond, ce era amendabil in asta? Dar ca om nu facea aproape nimic in acest sens. Nu era locvace, nu punea in miscare ca altii un asurzitor mecanism publicitar, nu ducea trena „importantilor“. Ideile si ironia le stoca in interior pentru a le da drumul pe hirtie. Cu stralucire. S-a scris si se va scrie mult despre Sorescu.

Acum, o necesara confesiune de alt ordin. Prin anii ’90, tulburi si bulversanti, la nivelul Ramurilor a intervenit un conflict intre Sorescu si redactie. Nu cu toti membrii, fiindca amintitul conflict a fost declansat de citiva redactori. Sub presiunea unor interventii prelungite, intr-o stare de dezorientare conjuncturala, mi-am pus si eu semnatura pe o nota de protest. Gest pe care l-am regretat si il regret enorm. Pe care i l-am transmis personal, adaugind si scuzele mele sincere, pe care le repet acum public, la sase ani de la trecerea in nefiinta a marelui scriitor. Si, de asemenea, precizez, tot public, ca ma disociez de semnatarii acelei petitii inflamatorii. Dar gestul respectiv n-a schimbat raporturile umane dintre Sorescu si mine. Am continuat sa scriu despre creatia sa in revista sau in alte publicatii. Cind, in februarie ’96, i-am dedicat o pagina in Gazeta de Sud, mi-a telefonat intrebindu-ma: „Auzi, tu iti amintesti, ne-am certat noi vreodata?“. Cu un creator de talia lui Marin Sorescu nu te puteai certa niciodata. Il pretuiai neconditionat.