Democratia supranationala

Aceasta pare sa fie, dupa parerea lui Romano Prodi, exprimata in discursul sau la deschiderea lucrarilor Conventiei Europene – noua definitie pentru edificiul Europei Unite de miine. Este oare insa vorba despre un simplu «concept deschis» care sa fie ulterior interpretabil in functie de rezultatele la care se va ajunge in dezbaterile privind la Constitutia europeana, cea care, posibil in 2004, va genera un nou Tratat fundamental ? Nu, caci acelasi Romano Prodi, raspunzind in mod clar intrebarilor, nelinistilor, nesigurantelor si temerilor privind viitoarea «formula statala» pe care unii deja se grabeau sa o numeasca Statele Unite ale Europei, a tinut sa sublinieze rolul si locul statelor nationale in viitoarea structura europeana.

«Trebuie sa ne dotam cu o Constitutie care sa marcheze nasterea Europei politice», afirma el, «dar nu trebuie sa pierdem din vedere originalitatea integrarii europene. Originalitatea sa rezida in faptul ca Uniunea Europeana este o uniune de popoare si state. Intr-adevar, ambitia nu este de a crea un superstat. Care ar fi sensul acestuia in momentul in care modelele statale clasice se dovedesc din ce in ce mai inadaptate sa gereze mondializarea ?». Raspunsul, in opinia sa, este „democratia supranationala, o democratie europeana care sa se bazeze pe popoarele si statele europene“. Cea in care, pentru prima data cu un acut sentiment de urgenta, liderii politici doresc sa implice ca partener egal societatea civila, sa asculte parerile cetatenilor, sa aiba «un dialog permanent cu popoarele noastre, cu partenerii sociali, cu societatea civila, cu statele si regiunile noastre», cum spunea cu aceeasi ocazie Pat Cox, presedintele Parlamentului European.

Dar cum poate fi decodata corect afirmatia esentiala privind «modelele statale clasice care se dovedesc din ce in ce mai inapte sa gereze mondializare“? Cel mai simplu raspuns ar fi indicatia unei critici usor voalate la adresa SUA, reluind rationamentele antimondialistilor de la Genova, Seattle, Davos sau Ottawa. Dar aceasta ar deplasa atentia spre un raport extern, in realitate, atentia liderilor europeni fiind focalizata spre modalitatile interne de rezolvare a unor fenomene ce se dovedesc din ce in ce mai serioase, amplificate exponential prin viitoarea intrare in sistem a inca zece tari, dublind aproape numarul cetatenilor «spatiului comun european».

Care sint aceste fenomene? Iata raspunsul dat de noul presedinte al Conventiei Europene, Valery Giscard d’Estaing : „Procesul de unificare a Europei da semne de oboseala. Mecanismele de decizie s-au complicat, devenind chiar ilizibile pentru opinia publica. Incepind cu Maastricht, ultimele tratate au fost greu de negociat si nu au raspuns obiectivelor lor initiale: discutiile in sinul institutiilor (europene – n.r.) au cedat adeseori intereselor nationale in loc de luarea in considerare a binelui comun european. In fine, procentul de neprezentare la alegerile europene a atins un nivel nelinistitor, depasind pentru prima oara pragul profund simbolic de 50% ! Inadaptarea afecteaza Europa in geometria sa actuala. Va fi si mai importanta in Europa extinsa…». Era identificata si cauza centrala, „dificultatea de a conjuga un puternic sentiment de apartenenta la Uniunea Europeana si de a mentine o identitate nationala, dificultate care exista acum, dar care se va accentua prin numarul si diversitatea statelor care vor participa miine la viata UE“. Era apoi, identificata si solutia: «Trebuie sa facem astfel incit, la nivelul guvernantilor si al cetatenilor, sa se dezvolte un sentiment de afectiune la adresa societatii europene, pastrind toto- data legatura lor normala cu identitatea nationala».

O problema exclusiv de definitie politica ? Nici pe departe, deoarece acest proces de integrare europeana, visat, pregatit si decis in entuziasmul si siguranta momentului de virf al dezvoltarii economice a Europei Occidentale, se realizeaza in practica intr-o conjunctura economica extrem de delicata si de dificila atit pe plan continental, cit si mondial, dominata in mod evident de spectrul recesiunii. Si este la fel de clar ca noua Europa unita de miine nu-si poate permite sa devina mai putin competitiva economic, renuntind astfel la principalul sau atu pe scena mondiala, cel care ii permite sa viseze la un nou statut, cea de mare putere politica.

In acest context, formula «democratiei supranationale» poate fi descifrata in sensul dorintei de a institutionaliza un nou tip de echilibru decizional care sa favorizeze o integrare rapida a noilor state membre in sistemele de piata unica deja existente, in prezenta unor mecanisme foarte clar definite pentru ridicarea nivelului lor social si economic. Foarte rapid, foarte eficient, pentru ca nimeni sa nu poata acuza un viitor «import de saracie» in UE. Iar aceasta nu se poate face printr-o brutala si instantanee aparitie de structuri statale sau de control supranationale, ci, dimpotriva, sustinind competentele si prestigiul politic al formulelor de decizie nationala. Este rezultatul unui rationament politic foarte simplu: nu institutiile europene vor fi cele care va trebui sa-si asume si sa suporte costurile extinderii, ci popoarele europene, electorii din 2004 pentru Parlamentul European, dar si cele care, la nivelul parlamentelor nationale, va trebui sa ratifice toate tratatele de aderare pentru noile state membre.

Iata de ce, pentru prima oara in mod real, consultarea cetatenilor europeni asupra propriului lor viitor se va face direct, iar Conventia va fi un organism deschis, cu o componenta extrem de diversa si, iarasi in premiera, institutionalizind si prezenta unor reprezentanti desemnati de tarile candidate. In acest sens, miza nationala este esentiala, asa cum esentiala va ramine si identitatea nationala – culturala si istorica, dar si economica si sociala – a fiecaruia dintre participanti. Cu constatarea ca, acum, fiecare dintre ele, singure, nu mai poate sa se afirme la un mod competitiv decit la nivelul unei retele, fie ea regionale sau continentale. Daca «democratia supranationala» va genera si mecanismul de asigurare real pentru bunastarea – la fel de reala – a fiecaruia dintre popoarele care se angajeaza in aventura europeana, atunci Europa politica unita de miine poate reusi sa produca o realitate respectabila si influenta pe plan international si valabila pentru toti cetatenii ei. Daca nu, dupa cum se exprima Giscard d’Estaing, «modelul actual ar putea fi amenintat cu dislocarea».