În oraşul Dăbuleni se dau ultimele „lupte“ ale comercianţilor de lubeniţă. Se apropie sfârşitul sezonului şi ei încă au remorcile pline cu lubeniţă. Chiar dacă preţul pe kilogram este derizoriu, vânzările au scăzut masiv, iar fermierii văd cum munca lor nu mai dă roade.
La marginea Dăbuleniului, piaţa de lubeniţă încă este plină de căruţe şi remorci în care se pălesc la soare nenumărate lubeniţe culese de pe câmpurile nisipoase. Mirosul de lubeniţă acră anunţă, de la intrarea în piaţă, că vânzarea a scăzut mult, iar lubeniţele care s-au stricat au fost aruncate. Preţul unui kilogram de pepene verde este foarte mic, însă fermierii tot nu reuşeşc să vândă toată producţia. Vânzătorii asudă lângă căruţele sau dubele pline ochi cu delicioasele fructe, cu speranţa că vor pleca acasă fără ele. „O dau cu 40 de bani kilogramul, mai mult degeaba. Dar nu prea are cine să o cumpere, nu sunt clienţi. Anul acesta am pus un hectar şi jumătate de lubeniţă. Muncim la ea din februarie. Eu de patru luni nu am dormit la mine acasă, chiar dacă stau aici, în Dăbuleni. Am stat pe lângă lubeniţă, pe câmp, am păzit-o şi am îngrijit-o. Acolo am dormit. La final de sezon nu ne alegem cu mare lucru, mai mult cu munca. Ne convine, nu ne convine, o dăm cu 35 de bani sau 40 de bani kilogramul. O vindem la bişniţari că nu avem alte soluţii“, a povestit un fermier pentru GdS.
„Se pune hamul pe mine primăvara şi se dă jos când vine zăpada“
Un bătrân simpatic, cu căruţa plină de pepeni, aştepta zadarnic să îi vândă, după toată osteneala depusă ca să ajungă cu ei pe tarabă. Dezamăgit de vânzare, dar zâmbitor, ne-a vorbit despre cum îşi imagina că o să fie la pensie şi cum este, de fapt. „Am avut două hectare de lubeniţă. Investiţia e mare şi muncă e foarte multă. Prima dată când am ieşit cu ele pe piaţă, vânzarea a mers bine. Dar acum merge prost rău de tot. Le dau şi cu 35 de bani kilogramul numai să scap de ele. La Craiova nu merg cu ele că nu am loc de bişniţari. Chiar dacă e greu, altă ocupaţie nu avem. În afară de roşii şi lubeniţe nu avem ce să facem. Când eram mai tânăr şi lucram pe şantier mă gândeam să ies odată la pensie, să stau pe bancă şi să aştept poştaşul. Dar de unde? Acum se pune hamul pe mine primăvara şi se dă jos tocmai când vine zăpada. Cică să fac mişcare, că e sănătoasă, dar eu fac mişcare pentru toată strada. Asta este, ce să facem“, a spus bătrânul Marin Ghiţă.
Preţul lubeniţei – de la 1,5 lei la 40 de bani
Puţin mai departe, trei comercianţi stăteau aşezaţi în spatele unei dube pline de lubeniţe. Aşteptau şi ei cumpărători, însă nici ţipenie. „Am avut şase hectare. La început a mers bine vânzarea, dar acum, când s-a mai făcut lubeniţa prin alte zone, e mai dificil. Dar, omul care se mulţumeşte şi cu mai puţin, ştie să trăiască. La început am vândut lubeniţa cu 1,5 lei, iar acum am ajuns să o vindem cu 40 de bani. Dar nu ne pierdem speranţa, mergem înaine. Până acum încă nu am aruncat, dar sigur urmează să arunc. Profitul depinde de la an la an. De exemplu, anul trecut ne-a prins piatra de două ori şi ne-am bucurat măcar că am scos investiţia. Anul acesta nu a mai fost piatră şi speranţele sunt mai bune“, a spus Petrică Radu, un alt comerciant de lubeniţă.
„Eu sunt de acord şi cu bişniţarii“
Un vânzător foarte zâmbitor, care a avut o producţie mare de lubeniţă a spus că bişniţarii îi ajută, totuşi, să vândă mare parte din ce produc. „Şase hectare am pus anul acesta. Am muncit destul de mult. O vând după client, după cum îl prind, după cum mă prinde. Însă, preţul minim e 30 de bani, preţul maxim e 50 de bani. Eu sunt de acord şi cu bişniţarii, trebuie să trăiască toată lumea. E un lanţ al slăbiciunilor. Eu, de exemplu, vând şi în Craiova, dar nu pot să dau toată lubeniţa de pe şase hectare. Aşa că dau şi la bişniţari. Dacă altă posibilitate nu avem să o vindem. Decât să rămânem cu ea şi să vedem cu ne aruncăm munca, mai bine o dăm la preţ mic şi gata“, a spus bărbatul.
Cum se alege o lubeniţă bună
În ultimii ani, calitatea lubeniţelor a scăzut, iar gustul autentic e foarte greu de găsit. Însă, există câteva secrete de care trebuie să ţii cont atunci când cumperi lubeniţă.„Lubeniţa bună se cunoaşte după culoare. Ea când se formează are culoarea verde închis, iar când e coaptă, culoarea i se deschide. Şi codiţa lubeniţelor ne arată dacă sunt bune sau sunt pălite. Codiţa trebuie să fie verde, să nu fie pălită. Şi pentru cei care se princep, lubeniţa se cunoaşte şi după sunetul pe care îl face când baţi în ea“, ne-a spus Petrică Radu.
