Saptamâna trecuta, intr-o clipa de neatentie, Ducele de Edinburgh, sotul reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii, a facut o gluma proasta la adresa românilor, spunând – simplific, dar nu foarte mult – ca românii pare ca fac copii special pentru a-i trimite in orfelinate. Toti oamenii spun din când in când tâmpenii, iar cu aceasta ocazie Ducele – mai cunoscut prin a fi fost o vreme socrul printesei Diana, decât prin vreo fapta proprie – a dat proba umanitatii sale. E doar una dintre glumele proaste care se fac pe seama noastra – de unele aflam, de altele nu. Din punctul meu de vedere, mai grav decât faptul ca sotul reginei crede si spune asta e ca, tot saptamâna trecuta, pe o lista de semnaturi depusa la Parlamentul European s-au adunat peste 300 de nume care cer României reluarea adoptiilor internationale; cei care au initiat lista spun ca situatia copiilor abandonati si institutionalizati de stat in România e in continuare proasta – asa ca ar fi spre binele copiilor daca ar fi adoptati de familii din Europa.
Astea sunt pacatele lor, sa plateasca pentru ele. Ce ma intereseaza pe mine e vina noastra in toata aceasta poveste – pentru ca avem o culpa majora in deprecierea acestei imagini despre noi insine. Dupa 1990, aproape ca fiecare persoana cât de cât importanta care ne-a vizitat tara a fost dusa si in vizita la vreun orfelinat. De la cântaretul Michael Jackson, plimbat de insusi Ion Iliescu, pâna la Printul Charles (fiul Ducelui de Edinburgh), tot felul de oaspeti au aflat cum e cu copiii abandonati ai României. Sa ne mai mire atunci care e imaginea despre noi cu care acesti oaspeti pleaca? Daca pe musafiri ii duci in Gorj, la casa natala a lui Constantin Brâncusi, ei vor pleca de aici macar stiind si ca artistul s-a nascut in România. Daca-i duci intr-un orfelinat plin, oricât de modernizat ar fi el si oricât ar mai da gazdele vina pe Ceausescu & comunism, ei vor pleca stiind ca România are o problema cu cresterea propriilor copii.
Nu spun ca trebuie ascunsa realitatea caselor de copii. Nici nu mai poti ascunde ceva, in epoca noastra. Dar e o diferenta de doza: la fel de penibil ca negarea este si reversul ei: acest exhibitionism dubios pe care diversi tipi si diverse institutii – unele de stat! – l-au facut un deceniu si mai bine, sperând sa obtina „fonduri“, „ajutoare“, „sponsorizari“ etc., adica sa pice ceva din afara.
Iar acum, pentru aceasta parada, primim nota de plata. Ducele de Edinburgh mi se pare – n-as vrea sa-l jignesc, se intelege – doar chelnerul scrobit, elegant, putin trecut si cu mâna tremurânda care ne-a adus-o.
