Sâmbata trecuta, mai toate posturile de televiziune anuntau, la capitolul diverse, o ploaie de stele incepând cu ora 2.00 noaptea. Intreaga natie primise indicatia de a privi fenomenul de undeva din afara orasului pentru a evita asa-numita poluare luminoasa. Fiind un romantic demodat, un curios si un insomniac, m-am urcat in masina si am strabatut orasul nostru molesit spre iesirea dinspre dealul Bucovat. Pe strazi, obisnuitele june dezbracate de privirile libidinoase ale manelistilor, obisnuitele curse de masini de pe Calea Bucuresti… everything as usual.
In timp ce treceam peste Jiu ma bucuram deja de noaptea senina si anticipam deliciul unei singuratice ore nocturne cu ochii in cautare de stele. Se vede ca nu stiam ce ma asteapta. Convins cu tarie de stereotipia conform careia tinerii din ziua de astazi exceleaza in pragmatism si nu mai gusta clar de luna si roze inmiresmate, as fi putut sa jur ca sâmbata noapte nu voi gasi mai mult de trei oameni in vârful Bucovatului. Insa masinile au inceput sa apara dupa prima curba si pâna sus am numarat 18 (dupa care m-am plictisit sa numar masini, concentrându-ma pe stele). La ora doua noaptea, Bucovatul era plin; si tinerii nu erau acolo nici pentru festivalul berii, nici pentru vreo vedeta cu solduri unduitoare… erau acolo ca sa vada stele cazând.
Când stelele cad o noapte pe an se cheama ca Dumnezeu ne-a pregatit un mirific foc de artificii cosmice. Când stelele cad insa aproape zilnic timp de 16 ani putem spune ca traim intr-un univers al non-echilibrului, intr-o permanenta cadere pe-o râna. Mi-am trait in intregime anii tineretii in perioada post-revolutie. Si eu, ca si o multime de altii asemenea mie, dintr-un natural impuls am cautat o stea pe cerul lumii noastre in care sa cred si pe care sa o iau drept model. Insa pe cerul nostru stelele nu sunt niciodata fixe, ci sunt intr-o continua cadere: niciodata definitiv sus, niciodata definitiv cazute. Nenumarate personalitati ale vietii publice românesti au cazut: a cazut Iliescu când a chemat minerii, a cazut Marian Munteanu când a intrat in cârdasie cu Virgil Magureanu, a cazut lamentabil profesorul si presedintele Constantinescu. Si astazi continua sa se cada: cade „fosta doamna“ Musca in mocirla Securitatii si cade domnul Liiceanu in capcana neelegantei, altfel indreptatita, dar nu scuzabila a unui text prea-plin de cuvinte ca „mizerie“ sau „a puti“. In mijlocul acestei nesfârsite grindine de caderi in sus si in jos sta dezorientata si ametita tânara generatie. Tinerii care au nevoie de când pamântul de exemple, tinerii care in ciuda oricarei mode au nevoie de stele. Insa in România noastra stelele cad de sus in jos si de jos in sus, cu o nepasare criminala, lasând cohorte de tineri sa confunde o adevarata stea cu un bec chior de marca becaliana.
Astfel de caderi de stele produc o cantitate mare din acea tristete amara, acea tristete traita printre dinti, al carei leac sta fie intr-o betie pe versuri a la Nichita, fie in corzile unei muzici de om ranit. Despre cea din urma va voi ruga sa ascultati acordurile viorii lui Lajko Felix care aduce impreuna obida tinuturilor balcanice si intelepciunea ultima a jazz-ului. Cu ajutorul poluarii luminoase a muzicii vom putea evita peisajul urât si de rau augur al prabusirilor cotidiene si poate vom supravietui. Caci atunci când noaptea in toiul verii ies zeci de tineri sa priveasca ploaia de stele e semn rau… e semn de mare seceta peste zi, seceta de buna-cuviinta, de cinste si de speranta.
