Greenspan sau omul potrivit la locul potrivit face minuni

Am citit de curind doua carti despre Alan Greenspan, presedintele Sistemului Federal de Rezerve din Statele Unite ale Americii. Prima se intituleaza „Maestro“ si este semnata de un celebru jurnalist, Bob Woodward. Cea de-a doua se intituleaza „Greenspan: omul din spatele teancului de bani“ si este redactata de Justin Martin.

Sistemul Federal de Rezerve din SUA este ceea ce au americanii in loc de Banca Nationala. Pina spre sfirsitul secolului al XIX-lea, americanii aveau o moneda unica, dolarul, dar nu aveau o banca nationala sau o banca de emisiune. Fiecare banca privata putea sa-si tipareasca propriul sau dolar. Bancnotele semanau intre ele, dar aveau imprimat numele emitentului, ceea ce arata valabilitatea dolarului respectiv ca mijloc de plata. Existau niste legi federale care spuneau cum poate o banca privata (nu existau banci de stat) sa tipareasca bancnotele, ce depozite de aur si argint trebuie sa aiba. In practica, o banca dintr-un mic orasel putea sa emita dolari, care erau valabili numai pe teritoriul orasului si atita timp cit banca respectiva functiona. Daca disparea banca, dispareau si dolarii. Din acest motiv, oamenii tineau acasa aur, argint, monede de aur si argint emise de monetaria federala sau bancnote emise in Washington. Spre sfirsitul secolului al XIX-a, dezordinea aceasta a incetat, mai ales din cauza ca sudistii, care umplusera o parte a teritoriului american cu dolari sudisti, pusesera multi oameni in faliment cind au pierdut razboiul de secesiune. Bancnotele pot fi emise numai de Sistemul Federal, dar bancile pot emite cecuri, tot un fel de bani, dar cu circulatie mai restrinsa.

A venit criza din 1929, cind americanii aveau 45 % somaj, murea lumea pe strada de foame, strazile erau pline de saraci si copii abandonati. Americanii au inceput sa tipareasca dolari federali pentru a finanta drumuri, tunele, baraje, locuinte sociale, cai ferate, aerodromuri, echipamente militare, orice, numai sa dea de lucru si un salariu minimal oamenilor. Asa a inceput inflatia in America.

Spre sfirsitul anilor 1970, situatia in America devenise dramatica. Presedintii americani cheltuisera nebuneste, tiparisera bani, cereau Sistemului Federal de Rezerve sa mentina dobinzile joase pentru a stimula cresterea economiei si scaderea somajului. America ajunsese la 18-20% inflatie anuala, nimeni nu voia dolari, toata lumea cumpara lire engleze, franci francezi, marci germane, franci elvetieni, tablouri, aur, argint, orice, numai dolari nu. Somajul crescuse la valori nemaiintilnite in America, 14-16 %, cresterea economica devenise negativa, prestigiul Americii se dusese de ripa, coruptia se extinsese la niveluri cum niciodata nu fusesera pe acest continent, presedintii isi dadeau demisia, iar politicienii puteau fi cumparati cu o vacanta, un cont in lire engleze (devenise ilegal sa detii valuta straina) si o masina luxoasa.

Vorbesc despre America in anii ’70, nu despre Romania in anii ’90.

Multi experti americani vedeau, gindeau si nu erau de acord cu ce se intimpla. Unul dintre ei era ceva mai special: Alan Greenspan. Fost cintaret la saxofon, devenit economist, si-a format o firma de consultanta prin care furniza unor corporatii analize, tabele, idei referitoare la felul in care se cucereste si se mentine o piata. Inclinatia lui speciala era spre analiza statistica, dar cum statistica nu-i spunea totul, citea carti de marketing, psihologie, sociologie si chiar de politica pentru a vedea cum se pot explica si prognoza comportamentele consumatorilor si organizatiilor intr-o economie ruinata si o societate dezagregata. Dupa ani de studii, Greenspan ajunge la o concluzie uimitoare, pe care nu a rostit-o public pina a implinit 75 de ani: politicienii conduc statul, ei il distrug. Daca vrei sa faci ceva bun pentru tara ta, trebuie sa lucrezi cu politicienii. Nu sa devii politician, pentru ca atunci intri in angrenajul partidelor si nu mai ai scapare.

Alan Greenspan incepe sa lucreze cu presedintii americani. Lucreaza cu Nixon si-l vede pe acest presedinte special prins in angrenajul coruptiei si dindu-si demisia. Lucreaza cu Gerald Ford si-l vede pe acesta incapabil sa opreasca declinul economiei si societatii americane. Lucreaza cu Ronald Reagan si-si da seama ca pentru a opri declinul societatii si economiei americane are nevoie de doua instrumente: politica fiscala si politica monetara. Politica fiscala este politica taxelor si impozitelor si este condusa de guvern prin Ministerul de Finante. Politica monetara este politica banilor si a dobinzilor si este condusa de Banca Nationala sau, in America, de Sistemul Federal de Rezerve. Alan Greenspan este numit de Ronald Reagan in 1987 drept presedintele Rezervelor Federale. Tot acolo este si acum.

Reagan si dupa el Bush, Clinton si din nou Bush-fiul au condus politici fiscale indreptate spre usurarea taxelor si impozitelor, spre scaderea cheltuielilor federale, spre plata datoriilor enorme ale statului american. Iar Greenspan nu s-a uitat niciodata la cine este presedintele Americii. S-a uitat zi de zi, ora de ora, la felul in care evolueaza dobinzile, inflatia, somajul si cresterea economica, cautind mereu calea cea mai buna pentru America.

Astfel a inceput, in 1987, cea mai lunga perioada de prosperitate americana din istoria acestei tari. Scaderea cheltuielilor guvernamentale, privatizarea serviciilor publice, scaderea inflatiei, scaderea taxelor si impozitelor au dus la cea mai mica rata de somaj din vreme de pace si la cea mai mare rata de crestere economica. Intre 1987 si 2002 s-au prabusit imperii, au disparut si aparut tari, au inceput si s-au terminat razboaie, au fost alegeri in lume. Greenspan sta pe banii Americii si are grija ca pensionarul american sa nu piarda nici un cent din pensie prin inflatie.

Vorbesc de America intre 1987 si 2002, nu despre o alta tara.