E ciudat faptul ca unele aspecte ale prezentului te pot conduce, imprevizibil, la lucruri ale trecutului. Asa am ajuns la Rudolph Valentino, actor celebru de cinema, cu multi, foarte multi ani in urma. A fost primul sex-simbol masculin. A fost adulat, pâna la isterie, de mii de femei din intreaga lume. (In zilele noastre ii pot gasi un corespondent doar in acel fruntas al unui partid, care a certat femeile care vor sa faca o cariera politica trecând prin paturile sefilor, argumentând,pe buna dreptate, ca si el e sef, si el are pat, si, in plus, cânta si la chitara). Multi ani dupa moartea sa, o necunoscuta imbracata in negru depunea flori la mormântul sau. (La fel cum lânga bustul de la Sosea al printului operetei, N. Leonard, o mâna necunoscuta depunea, ani la rând, un buchet de violete). Dupa moartea lui Valentino s-a afirmat ca barbatul cel mai iubit din anii ’30, barbatul fatal, amantul visat a fost bisexual; (acelasi calificativ a fost atribuit si celor doua femei extrem de frumoase care i-au fost sotii). Nici pâna azi nu se cunoaste adevarul. Dar chiar daca ar fi fost asa, lucrul acesta ar fi trebuit ascuns cu multa grija, caci altfel mitul lui Valentino ar fi fost anulat, ca si imensele câstiguri realizate pe baza lui.
Primul mobil care m-a condus la amintirea lui Valentino a fost comportamentul celor patru partide din coalitie; mi-am amintit atunci de celebrul sau film „Cei patru calareti ai apocalipsului“. Nu credeam ca a fost nevoie de o Revolutie ca sa schimbam un cretinism cu altul. Exista posibilitatea realizarii unor reforme consistente, dar timpul s-a irosit in certuri sterile, pe banii nostri. Abia acum se pune problema unor reforme decisive, cum ar fi, de pilda, cea a descentralizarii administrative. Care, cu gândul la fondurile europene, va fi realizata pâna la urma macar pe ideea „de ce sa fure numai cei din Bucuresti si noi din provincie nu“. Pâna acum, ca si in cazul lui Valentino, am incercat mereu sa ne ascundem neputinta de a rezolva problemele fundamentale. Problema aderarii trebuie privita cu inteligenta si pragmatism. Fiecare tara isi are interesele proprii, pe care si le apara. Trebuie sa stim si noi sa le aparam pe ale noastre. Nimeni nu ne va da nimic de pomana; trebuie sa dam si noi ceva in schimb. Macar sa manifestam, nu sa simulam, seriozitate. Nu trebuie nici sa blamam, dar nici sa adulam sistemul capitalist; are multe deficiente. De fapt, nu poate exista societate perfecta, a admite asta ar insemna anularea necesitatii progresului. Insa, aderarea la UE este singura optiune care ne-ar putea ajuta in momentul de fata. Nu e vorba de a realiza un consens national fortat, ci de a actiona cu responsabilitate. Din pacate, fiecare partid considera ca el este singurul care reprezinta interesele tarii; ca si când tara asta ar avea mai multe interese. Sa revenim cu picioarele pe pamânt; traim in România. Traim in România, unde intoleranta si isteria politica sunt consistente. Unde spaga este o regula, nu o exceptie. Unde dragostea politicienilor pentru putere se manifesta cu aceeasi isterie ca si dragostea frumoaselor de altadata pentru Valentino.
Cazul Valentino m-a facut sa constientizez ca multi dintre politicieni sunt din punct de vedere etic, moral, bisexuali. Trec de la un partid la altul cu naturalete dezarmanta. Fac combinatii politice pe care altadata le condamnau ca fiind imorale sau imposibile. Cei acuzati de coruptie spun ca sunt victime ale unor manevrari politice; in felul acesta, escrocheria este ridicata la rang de virtute. Multi din cei acuzati de colaborare cu Securitatea afirma ca au fost ingerasi. (In alta ordine de idei, Adrian Nastase afirma ca, in cazul lui, observa similitudini cu intâmplari din „Trecute vieti de doamne si domnite“. Ca a cam trecut suntem de acord; dar personajele din cartea citata sunt de sex feminin). Politicienii se considera oameni cinstiti, dar refuza controlul averilor.
Va fi greu in viitorul apropiat; n-are rost sa inrautatim situatia printr-un politicianism sforaitor si gaunos. Dar va fi la fel de greu sa inlaturam lipitorile si plosnitele; mai ales ca, in 16 ani, nimeni n-a dat socoteala, nimeni n-a fost pedepsit.
Poate ca se va schimba ceva când se vor intoarce cei plecati la munca in Spania, Italia, Irlanda etc., unde au dovedit ca românii pot presta o munca de calitate, daca sistemul social le-o permite si daca sunt retribuiti corespunzator, aratând ca sistemul pe care unii il blameaza, caracterizându-l drept catastrofic, are si parti bune. Ei vor avea o oarecare independenta materiala si o scoala a democratiei, poate imperfecta, dar superioara celei de la noi, cel putin in directia apararii drepturilor cetatenesti.
Depinde insa de cât vor putea rezista aici si câti se vor intoarce.
Daca critic situatia actuala, asta nu insemna ca o regret pe cea precedenta; ci regret ca ea nu s-a schimbat prea mult. Aceeasi puternici de ieri sunt puternici si azi; si nu numai ca sunt ce au fost, ci mai mult decât atât.
Imi cer iertare, Rudolph Valentino, ca poate ti-am tulburat un pic somnul tau adânc; iti garantez ca somnul nostru de azi e mult mai adânc. Ne trezim sâmbata sau duminica, atunci când mergem la meci, si ne batem intre noi cu multa constiinciozitate si distrugem lucruri care ne sunt de folos. Dar nu ne trezim sa luptam impotriva cui ar trebui si sa distrugem lucrurile care nu ne sunt de folos.
