Democratia si interesul personal

O intimplare a vietii ma pune in situatia sa studiez sistemul institutional si legislatia adoptiilor internationale din Romania. Un domeniu cu multe articole de presa, scandaluri, imagini terifiante din orfelinate, vorbe, bani de la Uniunea Europeana, de la fundatii si asociatii.

Iar la capatul studiului realizez ceva ce nu mi-ar fi dat prin cap inainte de aceasta experienta: democratia nu te pazeste de coruptie si de forta interesului personal. Ca multi din generatia mea credeam ca sistemul democratic este un fel de pavaza impotriva dictaturii interesului personal si a coruptiei organizate. Nu este asa. Iti trebuie mecanisme de control bine elaborate pentru a pazi un sistem de invazia coruptiei.

Adoptiile internationale erau foarte putin practicate inainte de 1990. Copii orfani, abandonati, cu handicapuri destul de serioase pentru a deveni o povara pentru familii erau strinsi de stat in sute de institutii izolate, cu un program carceral, amplasate prin cine stie ce cotloane ale reliefului Romaniei. Cind cineva voia sa adopte un copil, decizia era luata de presedintele Romaniei, in special in cazul adoptiilor internationale. Aceste decizii se luau greu, pentru ca orice adoptie internationala facea ca un copil sa piarda cetatenia, deci sa scada populatia. Cresterea demografica era o obsesie, aberanta ca orice obsesie, a regimului trecut. Romania mai avusese probleme cu orfanii imediat dupa razboi si dupa cumplita seceta din anii 1946-1947. Tocmai cind aceste generatii ieseau din orfelinate, pe la sfirsitul anilor 1960, regimul a decis adoptarea unei legislatii care interzicea avortul, singura metoda contraceptiva folosita de majoritatea romanilor in acea vreme. Ca urmare, s-au nascut sute de mii de copii neplanificati, care au primit imediat porecla de „decretei“. Cum procentul abandonurilor si handicapului sint aceleasi oriunde in lume, este normal ca dintr-o data a crescut numarul abandonurilor si al copiilor cu handicap. Acestia au fost incarcerati in institutii cumplite ca aspect, in special spre sfirsitul anilor 1980, cind sistemul comunist dadea semne clare de epuizare.

La inceputul anilor 1990, sub efectul organizatiilor internationale de adoptie, legislatia Romaniei a inceput sa se schimbe. A devenit mult mai usor sa adopti un copil din Romania. A devenit mult mai usor sa abandonezi un copil in Romania. Coplesiti de problemele zilnice, epuizati de lipsa de bani, oameni, energie, caldura, alimente, unii specialisti in domeniul protectiei copilului gaseau si ei ca poate este mai bine pentru copil sa emigreze de mic, caci viitorul nu se arata prea roz in acele vremuri. Nici nu stiau ce se poate intimpla.

In 1997, noul guvern adopta un pachet legislativ (celebra ordonanta 25 din 1997) care permite adoptia internationala mult mai repede decit adoptia nationala. Pachetul legislativ adoptat in 1997 este foarte bine redactat din punct de vedere juridic, aparent respectind toate conventiile internationale privind drepturile copilului, semnate si de Romania. Cind vezi ce bine sint redactate actele respective, ce rapid au fost elaborate si aprobate, nu poti sa nu te gindesti la un transfer din strainatate a acestor reguli. Nu ai probe, dar prea a mers repede si bine, intr-o guvernare care nu a facut nici bine, nici repede, ce a facut. Ca urmare, adoptiile internationale devin o afacere, imediat dupa septembrie 1997. Acte rapide, marketing („adoptati copii din Romania“), Internet, publicitate, sute de asociatii si fundatii infiintate cu scopul de a exporta copii. Unii profesionisti din domeniul protectiei copilului se lasa prinsi in aceste exporturi, avind constiinta usoara, caci era legal. Altii protesteaza, dar cine sa-i auda, cind sute de persoane incasau milioane de dolari pe an din exportul copiilor, pe baze legale.

Ca de obicei, semnalul de alarma vine din afara. Administratia publica din Romania democrata este prea tinara si nu are anticorpii necesari pentru a sugruma coruptia si traficul din sistem. Parlamentul European protesteaza. Unii parlamentari europeni aduc probe ca exista un trafic international de copii, ca unii exporta copii pentru prelevarea organelor si transplanturi catre oameni bogati, care nu au scrupule si pe care nu-i intereseaza destinul unui copil amarit abandonat intr-un sat din Moldova. Apar articole de ziar, se fac dezbateri, se invoca dreptul superior al copilului, se spune ca Romania este saraca si incapabila sa aiba grija de citeva zeci de mii de copii cu probleme speciale, abandonati, ratacitori pe strazi. Organizatiile internationale specializate in adoptii fac presiuni, iau bani in avans de la familii cinstite din America sau Europa, si apoi le pun sa scrie guvernelor lor, parlamentelor lor, ziarelor lor ca s-au oprit adoptiile din Romania si au dat banii degeaba. Spiritele se incing si unii politicieni straini ameninta ca Romania nu va fi primita ici si colo daca nu da drumul din nou la piata de adoptii internationale. Trebuie sa ai multa putere personala, multa stapinire de sine, multa incredere in romani ca, prins intre trei greve, doua negocieri NATO si un scandal de presa, sa rezisti si sa spui nu acestor presiuni, venite din cele mai inalte cercuri.

Lectia este simpla. Democratia nu te protejeaza decit de dictatura politica. Pentru toate celelalte pericole trebuie sa creezi mecanisme speciale. Iar la tragerea semnalelor de alarma nimeni nu este mai bun decit presa independenta si profesionala. De aceea cumparam ziare. Sa ne avertizeze cind democratia nu este suficienta pentru protectia drepturilor colective.