Marin Sorescu este considerat, de reputaţi critici literari români şi străini, unul dintre cei mai reprezentativi poeţi contemporani ai lumii. Oltenia – care a oferit culturii naţionale un asemenea nume strălucit – dispune de multiple raţiuni existenţiale în această privinţă: Marin Sorescu s-a născut în ultima zi de februarie a anului 1936 la Bulzeşti/judeţul Dolj în familia unor ţărani olteni; după cursurile efectuate la şcoala primară din satul natal, el a continuat studiile la Colegiul Naţional “Fraţii Buzeşti” din Craiova; în perioada 1978-1990 a fost redactor-şef al prestigioasei reviste de cultură “Ramuri” din Craiova; după decembrie 1989, Teatrul Naţional din Craiova îi poartă numele. Menţionez că denumirea articolului meu este o parafrazare a titlului volumului său de parodii “Singur printre poeţi” (1964).
* O, Zei: “E noapte târziu,/Trozneşte ciudat mobila calului troian/În mijlocul cetăţii/Şi troienii cuprinşi de teamă/Se întreabă:/Oare ce nenorocire ne mai paşte?/Când trozneşte fără rost,/Ca o bombă veche, uitată din celălalt război,/Garderoba calului troian/În mijlocul cetăţii,/Nu este bine./O, Zei!”
* Bătrâni la umbră: “Ştiu cam cum o să fie când voi fi bătrân./În fiecare vară am o zi, două, o săptămână/De bătrâneţe./Zbârcit, uscat ca un sâmbure de piersică în miezul zilei/Zemoase./Un Ulise care uită de la mână până la gură,/Unde trebuia să se-ntoarcă,/De ce rătăceşte pe Mare/Şi dacă e înainte sau după Războiul Troiei./Un Ulise cu puţine şanse de-a săruta fumul ieşind de pe hornurile/Patriei.”
* De-a Icar: “Am umblat cu cerşitul pe la păsări/Şi mi-a dat fiecare/Câte o pană./Una înaltă de la vultur,/Una roşie de la pasărea paradis,/Una verde de la colibri,/Una vorbăreaţă de la papagal,/Una fricoasă de la struţ./O, ce aripi mi-am făcut!/Mi le-am pus la suflet/Şi-am început să zbor./Zbor înalt de vultur,/Zbor roşu de pasăre paradis,/Zbor verde de colibri,/Zbor vorbăreţ de papagal,/Zbor fricos de struţ./O, ce-am mai zburat!”
* Pitia: “Pitia şade-n Antichitate/Şi ne prezice viitorul./Ca s-ajungi la ea/Pierzi o groază de timp,/Stând la o coadă interminabilă,/Căci viitorul are totdeauna căutare./Până acum am auzit/Ce le-a spus curat/Tuturor celor dinaintea mea./Mâine – zicea ea – /Ori într-o altă zi,/Ţi se va întâmpla ceva/Obişnuit/Ori ceva extraordinar.”
* Drumul: “Gânditor şi cu mâinile la spate,/Merg pe calea ferată,/Drumul cel mai drept/Cu putinţă./Din spatele meu, cu viteză,/Vine un tren/Care n-a auzit nimic despre mine./Acest tren – martor mi-e Zenon bătrânul – /Nu mă va ajunge niciodată,/Pentru că mereu eu voi avea un avans/Faţă de lucrurile care nu gândesc./Sau chiar dacă, brutal,/Va trece peste mine,/Întotdeauna se va găsi un om/Care să meargă în faţa lui,/Plin de gânduri şi cu mâinile la spate./Ca mine acum/În faţa monstrului negru/Care se apropie cu o viteză înspăimântătoare/Şi care nu mă va ajunge/Niciodată.”
* Seneca: “La apusul Soarelui, mi s-a spus,/Trebuie să-mi tai venele./Acum e abia prânzul./Mai am de trăit câteva ore bune./Ce să fac,/Să-i mai scriu lui Lucilius?/Nu mai am chef./Să mă duc la circ?/Nu-mi mai trebuie nici circ, nici pâine./Să prevăd destinul filosofiei?/A mai trecut o oră,/Au mai rămas încă patru,/Apa clocoteşte în baie,/Casc şi mă uit pe fereastră,/Privesc după Soare care nu mai apune/Şi mă plictisesc îngrozitor.”
* Zidirea în dragoste: “Vino,-nsetaţi de curgerea eternă,/Să ne-adăpăm din jgheab de stalagmită/Şi peştera, sorbind, să ne înghită,/Pecetluind intrarea în cavernă./Un rege-ndrăgostit de-o Sulamită,/Din muntele de marmură, o pernă/Cioplind, pentru o dragoste eternă,/Când lumea toată-i dinamită./Afară este viscol şi e ură – /Îmbrăţişaţi cresc ţurţurii în plete./Timpul s-a-ntors cu faţa la perete/Şi pân’ la viitoarea picătură – /Un secol e şi tu îmi dai o gură/Ce ţine şi de moarte şi de sete.”
* Istorioterapie: “Când am insomnie,/Seara, înainte de culcare,/Iau un atlas istoric cu puţină apă/Şi aşteptând să-şi facă efectul,/Urmăresc cu degetul/Imperiul hitiţilor,/Dar peste o clipă./Trebuie s-o iau de la început,/Pentru că, de fapt, imperiul hitiţilor/E imperiul egiptenilor./Ba nu, al asirienilor,/Al medo-chaldeenilor…/Al perşilor…/Dacă aşa stau lucrurile, mă gândesc,/Atunci pot să dorm şi eu/Liniştit.”
* Solemn: “Toate hârtiile mele/Le-am cărat cu braţul/Pe un câmp mare,/Le-am semănat solemn/Şi le-am arat adânc/Cu plugul./Să văd ce-o să răsară/Din gândurile acestea,/Din bucurii, din tristeţe, din fericire,/Iarna, primăvara, vara şi toamna./Acum mă plimb pe câmpul negru/Cu mâinile la spate,/Mai neliniştit cu fiecare zi./Nu se poate, totuşi,/Nicio literă să nu fi fost bună!/Precis într-o zi/Câmpul acesta se va umple de flăcări/Şi eu voi trece printre ele, solemn,/Încununat ca Neron.”
* Panta Rhei: “Cum acest rău n-are de gând să treacă/Şi ne scăldăm tot în aceleaşi ape,/Să facă ceva Heraclit, să facă,/Din unda împuţită ne dezgroape./Căci dacă totul curge, cum de noi/N-avem de ştire, cât trăim cu şir/Şi-nţepeniţi cu buzele-n noroi/Suntem cobai ai unui lung delir?/De aiurăm şi-n trista agonie,/Ţinându-ne de marginea răbdării,/Urlăms-audă zeii disperării/Ce poate-un biet bob de carne vie,/Fosile prinse-n râul împietrit/ – De vină este numai Heraclit.”
* Bărbaţii: “Sunt bătălii pe toţi pereţii/Şi în firide şi ocniţe,/Pe stele e chipul încruntat al bărbaţilor de demult./Iar sus, în turla neagră,/Stă Decebal pe nori de otravă,/Bând otravă/Şi otrava prelingându-se de pe mustăţile lui.”
* Kavafis:“Pierdut la marginea lumii greceşti,/Ca un scut antic./Inscripţie din care puţine litere/Se mai pot citi/Şi nu spun decât nişte nume vechi./Parcă şi-ar fi copiat poeziile/De pe pietre funerare. Pentru fiecare din ele/A săpat adânc în pupila civilizaţiei greceşti/144 poeme: cimitir pentru un trup de efeb (elev al unei şcoli militare din Grecia Antică – n.n.),/Putrezind în plăcerile interzise ale Alexandriei./Sufletul poetului spânzură peste fiecare/Inscripţie lapidară./La moartea unei civilizaţii de trei milenii,/Poezia lui e steagul de doliu/Coborât în bernă.”
* Nume proprii: “Când a naufragiat Antichitatea,/Nu apăruseră încă sticlele/Şi tot ce era mai de preţ pe acolo/A fost făcut sul/În nişte nume proprii/Cărora li s-a dat drumul pe mare./Numele au ajuns cu bine la noi./Şi când destupam câte unul,/Să zicem Homer, Pitagora sau Tacitus,/Ţâşnesc spre cer jerbe mari de lumini,/Pe umeri ne cade un praf de milenii./Să înmulţim din răsputeri/Avuţia de nume proprii a lumii!/Şi dacă se va scufunda pământul,/Ele să rămână plutind,/Cai troieni cu toată omenirea în burtă,/Către porţile altor planete.”
* Muzeul satului: “Nu întâlneşti aici o monedă,/Pentru că, neavând aur şi argint,/Ţăranii şi-au gravat anual chipul/Pe boabe de mei, de grâu, de porumb/Care nu ni s-au păstrat./Păsări împăiate,/Ar fi putut ei, ce e drept, aduce destule,/Dar le-a fost milă să ucidă/ Privighetoarea, ciocârlia, mierla şi cucul,/Care le cântau fără bani toată viaţa./Şi toată moartea./Era primitivă,/Antică, medievală/Apar ca una singură,/Fiindcă, neştiind carte, ţăranii/N-au băgat de seamă că între aceste epoci/Există deosebiri/Fundamentale.”
Sper că cititorii au recunoscut în aceste versuri un ilustru avocat sui-generis al Antichităţii.
Dacă nu ne părăsea la vârsta de numai şase decenii, scriitorul Marin Sorescu ar fi împlinit acum 87 de ani. Zeul Timpului s-a simţit dator, în generozitatea sa divină, să îi dăruiască Eternitatea ca o compensare a prematurei plecări din viaţa pământeană.
Dr. Dan Mihai Bârliba
