Amândoi au in jur de 60 de ani. Unul este chel, bine barbierit, zvelt, fara pic de grasime pe nicaieri, cu o privire vioaie si o gura mereu deschisa. Celalalt e mai lent in miscari, cam nebarbierit, cu parul vâlvoi, tacut, dar in mod evident foarte atent la ce se intâmpla in jur, cu câteva kilograme in plus. Un fel de intâmplare ma pune cu amândoi fata in fata, dupa aproape douazeci de ani. Pe ambii i-am cunoscut in diferite momente ale vietii, apoi le-am pierdut urma: unul a emigrat in Canada, celalalt in Italia. Nu se cunosc intre ei, asa ca le cer acordul reciproc si ne intâlnim la unul din restaurantele Bucurestiului, cu mâncare buna, preturi relativ mici si spatii unde te poti izola – asa, ca sa nu vina câte unul la masa si sa te intrebe de ce se cearta Geoana cu Iliescu. Geoana cu Mitrea. Sau Dincu cu Iliescu. In fine, unul cu altul.
Gustam câte ceva si incep povestile. Grasutul ursuz a plecat in 1992, avea aproape cincizeci de ani, divortase de nevasta-sa, isi cam pierduse serviciul – era inginer la o „gaura neagra“ – cum se spunea pe atunci. Cum adica isi „cam“ pierduse serviciul? O slujba o ai sau nu o ai, intreb eu cu obiceiul aceluia care când pleaca pleaca de tot, iar când vine, vine cu toate cele. Adica era clar ca fabrica nu are nici o sansa, imi explica el rabdator, produceam aceleasi trasnai de trei decenii, nu mai mergeau nici macar pe piata ruseasca, cât eram noi de mândri ca din doua sârme faceam un bici, era clar ca nu putea face nici un fel de concurenta nimanui. Unii spuneau ca ne va da guvernul bani sa ne retehnologizam, altii ca vom fi cumparati de un mare concern italian, aiureli. Câtiva plecasera deja in sectorul privat, facusera firme de taxi, magazine, firme de transport, ferme, totul in mic si luat de la zero, mergea, cum se spune in Italia, „cu zâmbete si capace“, adica tarâs-grapis. Eu n-am vrut asa ceva. Stiam ca la aproape 50 de ani nu ma mai baga nimeni in seama in propria mea industrie, e un sector foarte competitiv, la 40 de ani esti deja un fel de dinozaur. Aveam 400 de dolari când am aterizat la Roma, cu un bilet turistic cumparat prin fabrica de la una din firmele sotiei directorului general. Si am ramas. Nu cunosteam absolut pe nimeni. Dar pe nimeni, intelegeti? Nu stiam decât adresa firmei care ne furniza componente. Am luat metroul si apoi autobuzul, m-am dus la sediul firmei respective, dar am ajuns dupa ora 6.00, nu mai era nimeni pe acolo. Mi-am luat camera la un hotel cu fete si pesti, iar la 7.00 dimineata eram din nou in holul firmei. Nimerisem aiurea, acolo era cartiere generale, adica birourile, fabricile erau raspândite prin toata Italia. Am avut un noroc nebun, pentru ca unul din micii functionari care m-a primit avea o mama românca, venita dupa razboi si maritata in Italia. Ciupea ceva româneste, cu engleza, cu italiana, ne-am inteles. Pe scurt m-a trimis la o fabrica de lânga Napoli, mi-a cumparat bilet de tren, a sunat o gramada de lume, mi-a dat un milion de lire (care insemnau pe atunci aproape 600 de dolari) si m-a plasat la firma. Am inceput de la matura, m-au angajat ca asistat social, adica ei ma tineau, dar primaria imi platea salariul din fondurile de somaj. Dupa sase luni, primaria m-a anuntat ca nu mai pot fi asistat social, dar ca pot face actele pentru azilant. România era pe acceasi treapta cu Somalia si Irakul. Am facut actele de azilant, m-am mutat intr-un fel de lagar, dar ma duceam in continuare la serviciu, munceam gratis, numai sa am unde ma duce. O doamna care lucra la ambalare m-a remarcat, a facut ce a facut si m-a trecut din azilant in drept de munca. Am ajuns maturator cu acte in regula dupa noua luni de la aterizarea pe Fiumicino. Apoi a fost destul de liniar: am ajuns seful schimbului de noapte la ambalare, in 1997 firma a fost cumparata de americani, care au introdus controlul de calitate la ambalare, asa ca am inceput sa lucrez cu aparatura de masura si control, ca la fabrica pe care o lasasem acasa. Am observat ca apareau anumite defecte cu anumite frecvente, am scris un studiu, l-am dat cam cu frica sefului liniei de fabricatie, pentru ca unii erau foarte rai si nu te lasau deloc sa treci prin fata lor. Omul a priceput, m-au facut seful controlului de calitate, mergeam des la conducere, salariul crescuse, a venit si fata pe care am inscris-o la facultate, incepusem sa ma simt un fel de om. Nu am venit in tara pâna in 2002. Iar atunci am venit cu forta. Fabrica a deschis o filiala in România si fara nici o crâcneala mi-au spus sa ma mut acasa. Intre timp insa, fata a terminat scoala in Italia, s-a maritat acolo, a devenit italianca. Fosta nevasta se maritase din nou si plecase si ea in Germania. Eu m-am intors acasa, lucrez la aceeasi fabrica de la care am plecat, numai ca acum sunt directorul general pentru americanii care au venit in România prin Italia. Parca a fost scris in ceva sa fiu mereu singur.
Si grasutul a tacut, cu un fel de depresie morocanoasa.
Tot timpul cât grasutul si-a spus povestea, slabanogul nu mai putea de nerabdare. Se agita incontinuu, voia sa-i ia vorba din gura, dar grasutul nu se lasa. Si-a spus povestea cu un fel de incapatânare de granit, nimic nu l-a abatut din drum. Poate ca mai spusese de câteva ori – prea era legata inel cu inel. De fapt insa, acesta e omul. Pas cu pas, solid, greoi, desi cu gustul aventurii din moment ce a plecat de nauc in lumea larga, care l-a aruncat inapoi, intr-o functie pe care o merita oricum.
Povestea slabanogului a fost mult mai stufoasa, a durat ore intregi, ba chiar ne-am mai intâlnit o data sa termine ce avea de spus. Dar era mult mai simpla. Innebunit dupa vânatoare si pescuit, fost inginer de proiectare, a plecat in 1990 la fratele lui in America, lasând acasa o nevasta trecuta de prima tinerete si un baiat destul de mic. In America a stat ce a stat, dar cumnata si fratele nu o duceau deloc grozav, asa ca s-a angajat la negru in diferite munci prin cartier. La un moment dat a trebuit sa plece si din casa, s-a dus la un centru de recrutare pentru muncitori forestieri in Canada, l-au luat imediat, cautau oameni capabili sa se descurce prin miile de hectare care sunt alocate fiecarui padurar. Canada l-a primit foarte bine, i-a dat o slujba, o casuta, o bucata de teren pe care isi face damblaua cu gradinaritul, si-a adus nevasta si copilul, nevasta a murit de cancer, iar baiatul s-a intors in România, nu s-a putut adapta. Iar el e padurar in Canada, umbla mult, in aer curat, nu fumeaza, s-a cuplat cu o doamna cam cu 30 de ani mai tânara, dar in pustietatea aceea orice suflet de om e bun, nu se mai uita nimeni la conventii. Ca sa va dati seama, de la mine pâna la prima benzinarie sunt 125 de mile, adica aproape doua sute de kilometri. Am un rezervor de benzina si unul de motorina pe care mi le umple Agentia Padurilor la fiecare sase luni.
M-am gândit mult la aceste doua experiente. Unul arata fericit, vesel, optimist, galagios. Altul, morocanos, depresiv, dar ciudat de linistitor. Dar amândoi facusera ce vrusesera sa faca. Unul a facut ce a facut si a ajuns padurar, intr-o mare de arbori cu care probabil vorbeste incontinuu, ca nu-mi pot imagina ca omul acesta tace vreun moment. Celalalt, care mai tinea minte cum se desfacea primul aparat de masura cu care lucrase vreodata, a vrut sa conduca bine o firma din domeniul sau. Si asta face acum, chiar daca a dat cu matura, a fost asistat social, azilant si ambalator de produse.
E o lectie profunda in aceste doua destine. Nu stiu sa o spun filozofic. O spune bine un slogan publicitar. Daca vrei, poti. Daca nu ai putut inseamna ca nu ai vrut destul.
