Cealalta Piata Comuna

Reuniunea Comisiei Europene, unde este foarte probabil sa se ia decizia istorica de a li se propune statelor membre sa deschida negocierile in vederea semnarii unor acorduri de parteneriat economic cu tarile din Africa, Pacific si Caraibe, care au semnat Acordul de la Cotounou, va lua sfirsit astazi, spre orele prinzului. Practic, pentru Uniunea Europeana, acest gest nu are o importanta economica – intr-o perspectiva scurta si medie cel putin – ci semnifica o aparitie de forta pe scena „pietelor terte“ de influenta, in ceea ce este acum, din ce in ce mai vizibil, redefinirea zonelor de actiune previzibile pentru structurarea majora a balantei de putere pe plan international.

Desigur, este vorba despre piete terte de influenta, deoarece pietele secunde sint deja ocupate sau sensibilizate extrem de puternic prin existenta unei relatii deja institutionalizate sau pe cale de institutionalizare cu UE: in primul rind, grupul celor 13 tari candidate, apoi grupul statelor din Balcanii Occidentali, cu care sint semnate acordurile de stabilitate si asociere, apoi alte tari (in total 15) care si-au anuntat fie direct (Georgia), fie indirect dorinta de a adera intr-un viitor nedeterminat la Uniunea Europeana. Dar aceasta nu inseamna ca UE nu ar fi extraordinar de interesata de dezvoltarea unor relatii privilegiate (dar si bazate pe un sistem unic de acorduri institutionalizate) cu cele 77 de tari care compun grupul ACP – tarile din Africa, Pacific si Caraibe, aceasta fie si numai pentru ca, in prezenta unui astfel de acord, ar fi evident pentru toata lumea ca „Europa Unita“ si-a putut adjudeca mijloacele specifice care sa-i permita sa adopte limbajul, atitudinea si rolul unui mare actor international.

Dorinta nu e noua. Vine de mai demult, imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial, in momentul in care incepea deja sa se simta imposibilitatea de mentinere a vechilor sisteme coloniale si greutatea extrema de a formula un sistem real de cooperare intre noile tari independente (Commonwealth fiind, in acest sens, doar o reusita partiala si exclusiv de limba engleza). Astfel, in Tratatul de la Roma, primul act fundamental din 1957 al unitatii europene, se stipula asocierea la Comunitatea Europeana a primelor dintre tarile membre azi APC (mai ales din Africa), pe atunci „tari dependente“ sau chiar „teritorii“ ale unora dintre Statele fondatoare ale UE. In anii ’50 a urmat aparitia masiva a noilor state independente, astfel incit, in 1963, Comunitatea Europeana va negocia cu primele 18 foste „tari si teritorii“ Prima Conventie de la Yaoundé (fiind adoptata formula Statele africane asociate si Madagascarul), urmata de o a doua Conventie in 1969. Dupa intrarea Marii Britanii in Comunitatea Europeana, este organizata prima Conventie de la Lomé (cu 49 de state), Lomé II in 1979 (cu 58 de state APC), Lomé III in 1984 (65 de state) si Lomé IV in 1989 (68 de tari APC, extindere in 1995 la 70 de tari). Relatiile de azi intre UE si grupul ACP sint definite in termenii Acordului de Parteneriat semnat la Cotonou la 23 iunie 2000 si valabil pentru o perioada de 20 de ani. Este vorba de un total de 77 de tari: 48 de tari din Africa (acoperind intreaga zona a Africii sub-sahariene), 15 tari din Caraibe si 14 state din Pacific.

In termeni geostrategici, deschiderea UE spre asemenea zone inseamna o neasteptat de mare suprafata viitoare de joc intre, in apropierea sau in imediata proximitate a teritoriilor care se definesc deja drept marile piete comerciale ale viitorului. In termeni de geostrategia resurselor, deschiderea UE inseamna repozitionarea de forta a tarilor europene in raport cu zonele detinatoare de rezerve naturale inca foarte importante, foste surse de bogatie si prosperitate pentru metropolele epocii coloniale. Vorbind in continuare despre resurse, prin combinatia pietelor secundare de influenta cu cele terte, Uniunea Europeana se apropie sau chiar intra pe spatiile in care prospectiunile geologice au anuntat existenta marilor rezerve de petrol si gaze – fie Marea Caspica, fie citeva tari din Africa. Apoi – si aceasta ar putea fi alt argument extrem de important -, chiar daca Rusia nu este inca inclusa deschis in rationamentele dezvoltarii previzibil-institutionale ale UE, crearea unui spatiu compact de interese economice europene imprejurul Federatiei Ruse poate constitui un puternic stimul pentru o atitudine prietenoasa a rusilor in spiritul cooperarii… Dar aceste rationamente de putere sint importante oare si pentru Romania? Cu siguranta. In primul rind, deoarece aparitia in sistem a unei asemenea piete uriase inseamna un debuseu economic continuu ofertant, mai ales ca subpietele nationale componente au reprezentat pina nu de mult si zone in care Romania avea relatii privilegiate. In al doilea rind, ca viitor membru al Uniunii Europene, trebuie sa fim extrem de interesati de situatia noastra de proximitate cu viitoarea mare piata de interes (politic, economic etc.) pe care o reprezinta spatiul fostei URSS, cultivind (si nu batjocorind si anulind) relatiile cu statele din zona. In fine, construind o strategie comerciala cu aceste spatii, stiind care este cererea si analizind oferta lor de export. Si nu trebuie trase concluzii pripite. Chiar daca printre tarile ACP se numara si unele dintre cele mai sarace state ale lumii, in acest moment valoarea comerciala cu UE fiind de 55 de miliarde de euro, iar produsele de export pentru tarile respective sint: petrolul (15% din total export, adica 3,3 miliarde de euro), diamantele (11%), cacao (6%), cafea (5%), apoi lemn, zahar si banane. Iar UE (unde si Romania va fi membru probabil din 2007) exporta echipament de transport (vehicule, avioane, vagoane de tren etc.), masini si tehnica aferenta, produse chimice si ale industriei siderurgice… Daca acest tip de balanta comerciala va este cunoscut de mai de mult si din practica Romaniei, atunci rationamentul logic spune ca, daca nu vom reusi performanta de a adeveri spusele unui fost prim-ministru roman care ne caracteriza industria drept o gramada de fier vechi, s-ar putea sa avem si cu ce produce pentru a exporta spre terte tari. Daca nu, vom deveni o piata de consum, ca oricare dintre debuseele de care oricind si oriunde este si va fi nevoie pentru eliberarea tensiunilor de supraproductie.

In prezent, fiecare dintre tarile componente ale tuturor spatiilor la care ne-am referit pina acum – chiar daca apartin unei formule de putere si reprezentativitate mai mari, fie UE, fie ACP, fie CSI – isi negociaza nu lipsa de suveranitate si abrogarea atributelor puterii nationale, ci intarirea pe orice cale a ceea ce este natiunea respectiva, a ceea ce poate sa ofere, a ceea ce este in stare sa cumpere, a ceea ce promite ca va fi. Iar daca toate acestea se pot face cit mai bine prin transferul unor zone de putere la niveluri supranationale, atunci acest transfer se va face. Dar in urma unei negocieri care foloseste nu unei oarecare unitati supranationale, ci tarii respective si viitorului ei de putere. Si, in principiu, aceasta ar trebui sa fie si miza negocierilor de aderare a Romaniei la UE. Ca si a privatizarii unui combinat ca SIDEX, spre exemplu.