Am auzit multe de Ziua nationala a României. Am auzit fanfare, am auzit marsuri, am auzit discursuri, cu vorbe sforaitoare sau pioase, am auzit evocari ale Marii Uniri din decembrie 1918, am auzit ode si imnuri. I-am auzit pe unii spunând ca ziua nationala s-ar fi cuvenit sa fie fixata nu intr-un anotimp cu frig si ploi mohorâte, care impiedica petrecerile câmpenesti, micile sau marile veselii din parcuri. Ceva, insa, n-am auzit. Si anume o intrebare elementara. In fond, ce sarbatorim la 1 decembrie? Sarbatorim un eveniment din istoria noastra? Sarbatorim trecerea anilor de la ceea ce a fost la 1 decembrie 1918?
Pentru a da un raspuns corect, ar fi utile, poate, niste comparatii? Ce sarbatoresc francezii de ziua lor nationala, Caderea Bastiliei? Sarbatoresc, dupa parerea mea, ideea de „Franta“ cu tot ce inseamna ea. Franta de dupa Revolutia Franceza, dar si cea dinaintea ei. Francezii sarbatoresc ceea ce au fost si ceea ce sunt, ca francezi. Sau ce sarbatoresc americanii la 4 iulie? Unii istorici se vor grabi sa spuna ca americanii sarbatoresc anii trecuti de la adoptarea Declaratiei de independenta in 1776. Eu presupun ca unii din americanii care defileaza atunci pe strazi sau privesc de pe trotuare festivitatile nu se gândesc nici o clipa la Declaratia de independenta. Se gândesc la America si la faptul ca ei sunt americani.
In ce ma priveste, nu ma numar printre cei care militeaza ori se gândesc sa militeze pentru schimbarea datei când ne celebram ziua nationala. Probabil, suntem singurii care am transformat ziua nationala intr-un fel de „joc“ al circumstantelor, facând-o sa fie o prelungire a puterii, o dependenta festiva a puterii, desi orice putere e, prin definitie, trecatoare si orice zi nationala e, la modul ideal, eterna; desigur atâta eternitate câta e posibila pe o planeta nici ea eterna. Am sarbatorit ziua nationala, intr-o vreme, la 10 mai. Apoi, ea a fost mutata la 23 august. Acum, o celebram la 1 decembrie. N-am fi neseriosi daca am continua acest „joc de-a istoria“?
Am multe motive sa ma socotesc, sufleteste, legat de data de 1 decembrie. Am copilarit intr-un sat unde era, inca, proaspata amintirea celor petrecute in 1918. Un frate al mamei fusese la Alba Iulia, ca voluntar, telefonistul celebritatilor care au constituit acolo un fel de stat major al Marii Adunari Nationale ce a decis unirea Transilvaniei cu România. Tot el a scris articolul de fond in ziarul aparut cu acea ocazie. Un bunic al meu a mers cu caruta trasa de boi din Lisa, adica de la poalele muntilor Fagarasi, facând vreo luna pe drum, pentru a fi la Alba Iulia in ziua Marii Uniri. Satul meu fusese un sat de granita la marginea imperiului prabusit la sfârsitul primului razboi mondial. Mai existau, insa, in copilaria mea, cararile pe care se trecuse clandestin, peste munti, din Transilvania in Vechiul Regat si invers.
Nu voi spune totusi, ca altii, ca in ziua nationala celebram un eveniment istoric. Voi spune ca, dupa parerea mea, celebram sau ar trebui sa celebram ceva care n-ar trebui sa depinda nici de politica, nici de circumstante. Constiinta de sine a României si constiinta noastra identitara. Realitati cu atât mai presante cu cât vom intra peste o luna in Uniunea Europeana si cu atât mai importante cu cât România de azi nu mai seamana cu cea din 1918. Au disparut, intre timp, doua clase – mosierimea si taranimea – care au avut o contributie esentiala in definirea modului nostru de a gândi viata si de a privi lumea. Ce vom pune in locul lor? Iata o singura intrebare, din multele posibile, pe care as fi preferat sa le aud in locul trompetelor si fanfarelor.
