Titlul acestui articol nu constă într-un oximoron/contradicţie între termeni, ci este o ilustrare clară şi coerentă a faptului că, de multe ori, tema morţii negre a fost tratată cu dezinvoltură, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Despre atitudinea de “a face haz de necaz” am scris într-un articol anterior publicat în această gazetă, referindu-mă la Cimitirul Vesel de la Săpânţa. Se cuvine să reiau câteva epitafuri hazlii, scrise pe crucile de lemn: i) “Sub această cruce grea/Zace biata soacră-mea./Trei zile de mai trăia,/Zăceam eu şi citea ea./Voi care treceţi pe-aici/Încercaţi să n-o treziţi,/Că acasă dacă vine,/Iară-i cu gura pe mine./Da aşa eu m-oi purta/Că-napoi n-o înturna./Stai aicea, soacră-mea!”; ii) “Ardă-te focu’, taxiu/Ce-ai venit de la Sibiu./Cât e Ţara Românească,/N-a fost loc ca să oprească,/Numa’ lângă casa noastră (cacofonie scuzabilă a rapsodului popular – n.n.),/Pe mine să mă lovească.”; iii) “Eu aici mă odihnesc/Şi Pop Toader mă numesc/Drag mi-a fost clanitaru/Şi ţuica din paharu./Cât am trăit pe pământ,/Tot la asta m-am gândit./Să am ce bea şi mânca,/Din clanitar a cânta,/Dar am avut şi năcaz,/Că văduv am rămas/Şi vă cânt de veselie,/Nu vă cânt aşa ca mie.”.
Voi oferi, în continuare, un grupaj de epitafuri ironice din spaţiul literar românesc: *Anton Pann şi-a compus epitaful care apare pe piatra de mormânt din curtea Bisericii Lucaci din Bucureşti: “Aici s-a mutat cu jale/În cel mai din urmă an/Care în cărţile sale/Se subscrie Anton Pann./Acum mâna-i încetează,/Ce la scris mereu şedea,/Nopţi întregi nu mai lucrează,/La lumină cărţi să dea./Împlinindu-şi datoria/Şi talantu-nengropând,/S-a făcut călătoria,/Dând în lume altor rând.”; *Alexandru Donici venea cu următorul epitaf: “Sub astă piatră zace/Un doctor învăţat./Cu moartea lui, de moarte/Pe mulţi el i-a scăpat.” (“Pe mormântul unui doctor”); *Bogdan Petriceicu-Haşdeu şi-a creat propriul epitaf ironic: “Bogdan Petriceicu-Haşdeu,/fiul lui Alexandru,/nepotul lui Tadeu,/tatăl Iuliei,/Ca fie-sa, ca tată-său, ca bunicu-său,/credea cu tărie în solia omenirii, în dreptatea lui Dumnezeu,/în nemurirea sufletului./A muncit,/A suferit,/A iubit./Trecut prin încercări şi călit prin luptă,/se ridică zâmbind de unde se pogorâse plângând, la ai săi./Nu-l uitaţi aici, căci el nu vă uită acolo.” (“Epitaful meu”); *Lui George Coşbuc îi aparţine acest catren: “Doamne, piatra asta-i grea,/Dar nu-i grea că stă acuma/Ea pe mine, ci-i grea numa’/Că nu pot sta eu pe ea.” (“Epitaful unui leneş”); *George Topârceanu este autorul multor creaţii de acest gen printre care: “De sărăcie şi necaz/Întâia oară, doarme treaz.” (“Unui beţiv”); “Ce te-ai oprit la criptolog?/Hai, circulaţi, vă rog!” (“Unui vardist”); “El doarmeţeapăn, doarme drept,/Dar ştiţi voi când a fost deştept?”(“Unui prost”); “S-a stins, dar să n-oplângi, străine,/Mai mult pe ea decât pe mine.” (“Iubitei”); *George Ranetti îi dedicase personajului creat de Anton Bacalbaşa, Moş Teacă, un epitaf: “Viaţa ta a fost un haos/De comande idioate./Ce-ţi rămâne-acum din toate?/Vai, doar un <pe loc repaos>”; *Păstorel Teodoreanu îşi imagina acest auto-epitaf: “Aici doarme Păstorel,/Băiat bun şi suflet fin./Dacă treceţi pe lael,/Nu-l treziţi, că cere vin.”; *Cincinat Pavelescu nu l-a cruţat pe scriitorul de duzină Mihăescu-Nigrim, dăruindu-i aceste versuri: “E crud să-ţi fac un epitaf;/Prea ţi-a fost viaţa scurtă ţie,/Căci te-ai născut la tipograf/Şi-ai răposat la librărie.”; *Mircea Pavelescu îi dedicase marelui epigramist interbelic următorul epitaf: “Aici zace Păstorel,/Pentru veci nemângâiat,/Fiindcă-i prima datămort,/Mort, fără să fie beat.” (“Epitaful lui Păstorel”); *Nu l-a cruţat nici pe unchiul său, Cincinat Pavelescu, aşa cum reiese din epitaful: “Scumpul nostru Cincinat,/Bard cam chel,dar şi de rasă,/Vru să fie îngropat/Sub o salcie pletoasă.” (“Epitaful lui Cincinat”); *Autorul citat şi-a compus propriul epitaf hazliu: “M-am sinucis, că nu pot să trăiesc cu/Numele ăsta prea de tot ingrat:/Mă cheamă Mircea ca pe Rădulescu/Şi Pavelescu ca pe Cincinat.”; *Lui Gabriel Teodorescu îi aparţin aceste epitafuri: “Spre mormântul lui Tănase/Călător, îndreaptă-ţi pasul./L-a-ngropat la şase metri,/Să nu-i iasă-afară nasul.” (“Epitaf pentru Constantin Tănase”); “Stă aici, culcat în dric,/Chiar motociclistulcare,/Depăşind un car mai mic,/A intrat în Carul Mare.” (“Epitaful unui motociclist”); *Poezia lui Radu Stanca, intitulată “Adio la prieteni” este un auto-epitaf plin de umor: “Fac reverenţa cuvenită/Şi mă retrag din adunare./O altă umbră mă invită./Stimate umbre, salutare!/Nu încercaţi, la despărţire,/Să-ncrucişaţi cu mine spada./De-acum las totu-n părăsire,/De-acum am rupt-o cu balada./Rămâneţi, cum sunteţi, la mese/Şi nu vă pierdeţi dispoziţia./Niciunuia că plec nu-i pese,/Nu-mi luaţi în seamă dispariţia./Eu merg acum în altă parte,/La alt banchet unde-i mai bine./Mă duc la chef cu doamna moarte./Acolo se petrece bine.”; *Mircea Ionescu-Quintus are acest “Auto-epitaf”: “Atunci când viaţa mi-o închei,/Poate vine şi la mine-o fată./Nu este nimeni pe alei/Şi am intrare separată.”.
Spaţiul literar universal cuprinde, de asemenea, numeroase creaţii ironice în domeniul epitafurilor. Am selectat câteva dintre ele, scrise de autori celebri: *Michelangelo Buonarroti (1475-1564): “Mi-e somnul preţios şi-mi pare bine/Că piatră sunt şi-am simţuri adormite./Cât timp în jur e crimă şi ruşine./Nu mă trezi. Vorbeşte pe şoptite.”; *Pierre Corneille (1606-1684): “E greu să prinzi în versuri felul său,/Că nu e om ca mine şi ca tine./A fost prea bun, ca să-l vorbeşti de rău,/Dar nu-ndeajuns ca să-l vorbeşti de bine.”; *Molière (1622-1673):“E Molière aci-n sicriu,/Dar nu ştiu dacă-i mort sau viu./Să fie mort? Cum a murit,/Fiind bolnav închipuit?/De nu e mort, nu spui ca mine/Că-şi joacă rolul foarte bine?”; *Bernard Le Bovier de Fontenelle (1657-1757): “E mort şi, după-un vechitipic,/Se cere-un epitaf, fireşte/Şi-aş scrie eu: <Se odihneşte>,/Da-n viaţă n-a făcut nimic.”; *Robert Burns (1759-1796): “Sub strat de iarbă şi de lut/Se află numai trupul său,/Că suflet, omul ăsta, zău,/Nici înainte n-a avut.”; *Charles Baudelaire (1821-1867): “Iubind cu patimă adâncă/Microbii, neam nesăţios,/S-a dus la ei de tânăr încă,/Vrând să le fie mai gustos.”; *Serghei Esenin (1895-1925): “Ştiu, ah ştiu. Curând-curând, în seară/Şi din vina nimănui, mereu,/Sub grilaj de schijă funerară/Trebui-va ca să zac şi eu./Se va stinge flacăra din vatră,/Inima întoarce-se-va-n praf,/Buni prieteni îmi vor pune-o piatră/Şi-or rima un vesel epitaf./Dar privind tristeţea şi mormântul,/Pentru mine-aş scri definitiv:/<Şi-a iubit el ţara şi pământul,/Cum iubeşte crâşma un beţiv.>”.
Există numeroase auto-epitafuri satirice pe lespezile unor morminte celebre. Voi reda în continuare unele: *“Pleacă. Eu am adormit.” (actriţa americană Joan Hackett, 1934-1983); *“M-am certat cu lumea ca doi îndrăgostiţi.” (poetul american Robert Lee Frost, 1874-1963); *“Eu sunt gata să mă întâlnesc cu Creatorul meu. Dacă Creatorul meu este pregătit pentru oasemenea grea încercare a întâlnirii cu mine este o altă problemă.” (primul ministru britanic Winston Churchill, 1874-1965); *“Eu pot fi plecat, dar Rock and Roll-ul trăieşte.” (muzicianul american John Adam Belushi, 1949-1982); *“Nu voi ieşi niciodată viu din această lume.” (cântăreţul şi textierul american Hank Williams, 1923-1953).
Consider că este oportună adăugarea unor cugetări despre moarte, care au înlocuit ironia cu reflecţia şi demnitatea: *Marcus Aurelius – “Nu ar trebui să te temi de moarte, ci mai degrabă că nu ai început să trăieşti.”; *Seneca – “Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei şi de teama de a nu vă mai putea vedea.”; *Rabindranath Tagore – “Am venit pe malul tău ca un străin, am locuit în casa ta ca un oaspete şi îţi trec pragul, părăsindu-te, Pământul meu.”; *Mihai Eminescu – “Căci moarte nu există şi ce numeşti tu moarte/E-o viaţă altfel scrisă în sfânta firii carte.”.
Deşi îmi este greu să formulez o concluzie a acestui articol, aş spune doar că epitafurile şi, cu atât mai mult, auto-epitafurile pline de umor reprezintă semne distinctive ale unor personalităţi multilateral construite pentru care moartea poate fi depăşită prin zâmbete.
Dan Mihai Bârliba
