Ecranizare fidelă după o operă celebră, o frescă a absurdului și a unui sistem ostil, care încearcă să depersonalizeze și să strivească individul. Filmul poate fi vizionat pe TIFF Unlimited.
Bazat pe romanul ”Castelul” (neterminat), al lui Franz Kafka, filmul omonim al lui Michael Haneke surprinde cu acuitate și finețe esența operei marelui scriitor: K. este (la fel ca și în ”Procesul”), un individ strivit de sistem. Tinde să devină ”un număr”, depersonalizat, nu fiindcă nu ar avea personalitate, ci pentru că așa este tratat de administratorii Castelului (prin extindere diriguitorii societății, n.n.). Pentru cel mai neînsemnat lucru are nevoie de o aprobare, este un personaj care își câștigă cu greu ”statutul” de tolerat, se află în permanență sub urmărire și regulile impuse sunt, de cele mai multe ori, absurde.
Redat cu o voce a naratorului (Udo Samel) rece, aproape impersonală, cu decoruri neprietenoase (artificii inspirat alese, care au mai fost folosite oarecum similar și în Das Weisse Band), firul narativ te poartă către o întrebare, înainte de anticiparea unui deznodământ mai mult sau mai puțin așteptat: odată cu intrarea în această lume și în sistemul ei birocratic, cenușiu, totalitar, mai suntem cu adevărat liberi? Mai putem afirma răspicat că am rămas noi înșine?
Aici nihilismul lui Kafka merge mână în mână cu viziunile întunecate ale lui Haneke, cunoscute și din alte filme, pentru a crea un ansamblu poate dezolant, dar încărcat de valoare artistică.
Frescă a absurdului și creionare a unei realități ostile, guvernată de reguli de neînțeles, pelicula regizorului austriac respectă întru totul scrierea originală, dar îi adaugă o tușă proprie: un cinema depresiv, cenușiu, dar cu atât mai fascinant prin rafinamentul artistic.
Michael Haneke Foto: Georges Biard, CC BY-SA 3.0 https://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0, via Wikimedia Commons
Supraveghetorul K. (interpretat cu inspirație de Ulrich Mühe) se află pe un drum care este înfundat în primul rând fiindcă nu este drumul lui: așa au decis alții. Cine sunt acei ”alții” și cu ce drept au decis sunt întrebări care l-au preocupat pe Kafka și sunt preluate și date mai departe către spectator și de Haneke.
Logodnica sa, Frieda (excelenta Susanne Lothar), îi este alături tot timpul, dar nu poate să diminueze nicicum dimensiunile farsei tragice în care trăiau cu toții.
Absurdul este și mai evident dacă luăm în considerare că eroul nu încerca decât să-și facă datoria, să își îndeplinească atribuțiile de angajat (supraveghetor), însă în permanență nu i se dădeau detalii, ci mai curând părea prins într-o imensă pânză de păianjen.
(În mod ironic, la un moment dat unul dintre funcționarii Castelului rostește însă: ”La noi, nimic nu e absurd” – în contradicție evidentă cu tot ansamblul).
Atât în scrierea lui Kafka, cât și în film frapează aura de mister privind conducerea Castelului, care părea despărțită de lumea exterioară de un zid impenetrabil: acei oameni există, dar nimeni nu pare a fi stat vreodată față în față cu ei.
Regizorul austriac construiește filmul atent, metodic, fără a introduce elemente discordante, care să perturbe cadrul general. Das Schloss este un spectacol total în felul său, însă nu acel gen de spectacol strident, ci mai degrabă unul alcătuit cu migală, destinat cinefilului de un anumit nivel.
Concluzia? Ar putea fi aceasta: trăim într-o lume labirintică, condusă din umbră. Iar, dacă vrei să supraviețuiești, trebuie fie să te adaptezi, fie să cauți acea mică oază care ar putea să-ți dea măcar iluzia libertății.
Un Haneke ”de colecție”, o evadare în lumea cinema-ului de calitate.
Autor: Mihai Gîndu
