NATO, aproape, dar cit de sigur?

Imi este teama ca o fraza esentiala rostita de premierul roman in conferinta sa de presa de la sediul NATO din Bruxelles a trecut neobservata: „Daca aderarea Romaniei la NATO ar urma sa fie decisa miine, am fi foarte optimisti. Numai ca mai sint multe luni de asteptat…“.

Contradictie in termeni? Deloc. Este o indicatie ca Romania este perfect constienta de gradul actual inalt de volatilitate al procesului de decizie in privinta formulei reale a extinderii NATO. Ceea ce parea sa fie decis, adjudecat si doar o formalitate in termenii anuntului final poate sa fie repus sub semnul intrebarii de evolutiile dramatice si, din pacate, absolut imprevizibile din Orientul Apropiat.

O zona care este amenintata cu surse multiple de explozie, generind, in functie de structura participantilor la evenimente, dezvoltari ulterioare care sa implice actori internationali. Prima sursa de explozie o reprezinta continuarea actiunilor armatei israeliene in teritoriile palestiniene, situatie la care americanii au sperat ca vin cu solutia minune a unei conferinte internationale de pace care sa se desfasoare in SUA, finalizata eventual dupa modelul istoric bine cunoscut al Acordurilor de la Camp David. Idee acceptata atit de Sharon, cit si de Arafat. Numai ca premierul Sharon a redactat si o lista de indezirabili la lucrarile conferintei: Arafat, Siria si Uniunea Europeana.

Scoaterea europenilor din joc nu este numai o ofensa teribila adusa UE (marcata si prin refuzul primit din partea Israelului de inaltii reprezentanti europeni de a-l putea vedea pe Arafat, privilegiu acordat imediat lui Powell), ci si un motiv de maxima reticenta a oricarei tari europene – in afara Marii Britanii – de a participa pe viitor la o actiune de tip „mentinerea pacii“, fie ea sub egida NATO sau a ONU. Atunci cine va participa? Doar americanii si britanicii cu citeva tari satelite? Foarte greu de crezut…

A doua sursa de tensiune este anuntarea, pe diverse canale, a iminentei unui atac impotriva Irakului. Deja, multe dintre tarile NATO isi anuntasera reticentele fata de reiterarea scenariului Afganistan, dar acum, in noua situatie deschisa de conditionarile de care vorbeam mai devreme, este limpede ca nimeni din Europa nu doreste sa-si compromita legaturile cu lumea araba si, mai ales, la nivel individual-national, relatiile cu producatorii de petrol.

In fine, o a treia sursa de tensiune, de data aceasta prezenta prin reflectie, este generata de conflictul indo-pakistanez care, in caz de acutizare, duce la o reactivare a sloganurilor Jihadului, cu rezultate greu de anticipat in actuala stare de profunda instabilitate politica din zona.

Toate acestea, separat, impreuna sau in combinatii aleatorii, pot provoca o situatie majora de criza. Majora si intr-atit de importanta incit sa poata cere o miscare masiva de tipul reactiei nationale americane dupa atentatele din 11 septembrie. Numai ca, de data aceasta, este vorba despre un conflict bazat pe cu totul alte date, n-au murit americani, iar sirul de accidente din Afganistan nu este deloc in favoarea mobilizarii opiniei publice din SUA pentru sustinerea unei tinte strategice extraamericane. NATO se va mai mobiliza pentru a evoca principiul apararii colective? O eventualitate indepartata si o perspectiva deloc entuziasmanta pentru aliatii europeni, preocupati acum sa grabeasca la maximum procesul lor de independentizare militara si strategica si de punere in stadiu operational efectiv a Fortei europene de reactie rapida.

Acesta este contextul in care se reia, in diverse saloane diplomatice, discutia asupra esentei NATO in secolul XXI. Conceputa ca un rezultat al mobilizarii exemplare a lumii occidentale impotriva pericolului rusesc, Alianta Atlanticului de Nord era nu numai polarizata exclusiv asupra inamicului sovietic, ci – acesta fiind faptul relevant in discutia noastra – ca organismul militar si strategic prin intermediul caruia lumea occidentala urma sa participe la orice conflict major imaginabil, un raspuns unitar deoarece interesele erau unitare.

In mod din ce in ce mai vizibil, interesele de securitate actuale nu mai sint intr-atit de unitare incit sa se mai poata miza, ca pe vremea razboiului rece, pe principiul ripostei unitare. Atacurile potentiale sint acum multiple, de naturi din ce in ce mai diversificate si la scara initiala complet aleatorie, bazindu-se nu pe logica militara, ci pe cea a tehnicilor descrise in „Carticica luptatorului de gherila urbana“….

Din ce in ce mai mult, logica ripostei este determinata de importanta strategica a victimelor. Cu alte cuvinte, intra in joc rationamentul folosit de decenii de serviciile secrete: „important e cine moare…“. In lumina desemnarii sefului CIA ca negociator american in locul lui Powell, gasirea raspunsului devine pasionanta!

Dar, pina atunci, ce se intimpla cu NATO? Este amenintat sau influentat procesul extinderii? Posibil, dar nu foarte probabil in starea actuala de lucruri. Posibil si probabil daca evenimentele se vor inlantui astfel incit SUA sa fie nevoite sa intervina militar si sa ceara sprijinul uneia sau mai multora dintre tarile aliate. Posibil si sigur daca, in cazul lipsei unei justificari absolut evidente a unui asemenea act, aliatii din NATO nu vor angaja responsabilitatea colectiva, ci vor prefera balsamul diplomatic al formulei „SUA plus tari aliate angajate in nume propriu“.

Este la fel de limpede ca, in acest moment, dorinta tuturor este ca actuala varianta a „extinderii robuste“ sa fie solutia pentru care se va opta la Praga. Aceasta pozitie este premisa rationamentelor tuturor invitatilor anchetei Gazetei de Sud. Aceasta este si speranta noastra.

Dar, cu luciditate, trebuie sa realizam ca deocamdata singura miscare certa este incercarea atit a NATO, cit si a UE de a introduce cit mai rapid „factorul Rusia“ in propriul lor joc. La interval de o zi, presedintele Putin va fi la Roma pentru a semna acordul de constituire a Consiliului NATO-Rusia si apoi il va primi la Moscova pe Romano Prodi. In aceste conditii, comenteaza unele surse diplomatice, nici nu mai este necesar ca Rusia sa ceara un drept de veto sau sa se impuna cu forta in noua structura de securitate a lumii. Aceste calitati se ofera si, dupa cum se vede, este si rugata sa le accepte.

Semnarea tratatului cu Rusia, normalizarea relatiilor cu Ucraina, iata temele date Romaniei si iata si garantiile cu care tara noastra poate sa participe la noua structura. Iar acum, la Bruxelles, semnalul pe care l-am primit este ca Romania a convins si ca demersul sau este perfect credibil. Atit la nivel de Alianta, cit si in relatiile bilaterale, atit cu statele europene, cit si cu SUA. Restul este asteptare si joc al sortii.