Este un oltean renumit. Nu atât pentru obârsia sa, cât mai ales pentru lucrurile pe care le mesteresc mâinile sale talentate de tâmplar. Iar balansoarele sale copiate dupa cel al lui I.Gh. Duca au ajuns in Elvetia si la Dinu Sararu in dormitor!
Pâna sa intre acum trei ani in casa lui Duca din Maldaresti, olteanul de sub munte Nicolae Mormonea stia sa faca dulapuri, mese si usi. Frumoase, ce-i drept, din lemn bun, bine lucrat, asa cum invatase la scoala si mai apoi in locurile unde a fost angajat.
„Am lucrat la stat nouasprezece ani, la Fabrica de Mobila Horezu, din ’71 pâna in ’90. Apoi am fost maistru-instructor in invatamânt, la Centrul Scolar Bistrita – Costesti“, povesteste tâmplarul experientele tineretii. Dupa operatia de glaucom suferita in floarea vârstei – la ambii ochi – barbatul s-a retras din câmpul muncii si s-a pensionat. O scurta perioada de concediu a fost insa suficienta sa realizeze ca de meseria lui nu se poate lipsi. Asa ca a reinceput sa mestereasca lemnul, de data aceasta insa pe cont propriu.
„Mi-am facut un atelier acasa, unde la inceput ma ajutau copiii si sotia. Lucram dupa modelele stiute de la fabrica, dupa ce mai aparea nou prin magazine sau la comanda clientului, executam mobila sau restauram“, spune Nicolae Mormonea.
Prima copie a ramas a lui
Acum trei ani, a mers si el ca oricare la muzeul din comuna sa. Il mai vazuse si in copilarie si chiar mai târziu, in anii tineretii. Amintirile despre mobilele de acolo erau insa vagi: lemn vechi, dar bine intretinut, ornamente multe. Voia deci sa le mai vada o data, poate sa se inspire din ele.
„Cum am intrat, am ochit balansoarul ministrului Duca. Era altfel decât tiparele pe care le intâlnisem in reviste sau magazine. Chiar daca vechi, de la 1920 – 1930, se potrivea si la casele din vremea asta. In mod special insa m-a atras faptul ca era mai comod decât orice fotoliu sau pat. Asa ca l-am copiat“, isi aduce bine aminte tâmplarul obiectul care i-a schimbat destinul.
Dintr-o singura privire a priceput modelul scaunului. A mers acasa, a asternut schita pe-o hârtie, a calculat-o. A doua zi si-a procurat materialul: esenta de stejar, câteva balamale si s-a apucat de treaba.
„In trei saptamâni a fost gata, cu tot cu finisaje“, isi mângâie tâmplarul intâiul balansoar de ministru facut de el si asezat la loc de cinste, in camera personala. Spatios, cu cotierele late cât sa-ti poti aseza ziarul, cafeaua sau chiar tava cu micul dejun, cu spatarul reglabil, balansoarul se adapteaza perfect oricarei mobile. Mai mult, nu prezinta deloc riscul de a se da peste cap sau rupe, pentru ca este construit pe un sistem simplu, cu balamale. „Nu a fost asa complicat de realizat, dar avea chestii de finete. Si apoi voiam sa iasa identic cu cel al lui Duca. Iar dupa cum au constatat clientii, nu exista nici o diferenta intre balansoarul facut de mine si cel de acum aproape o suta de ani!“.
Scaunul lui Duca l-a facut celebru
De când a copiat celebrul scaun, Nicolae Mormonea nu a mai avut pace. Clientii s-au inmultit, comenzile si ele. Astfel ca si-a permis sa puna si un pret pe arta sa: sase milioane balansoarul, cu perne de burete cu tot. Mai mult decât atât, in atelier au inceput sa-i calce numai oameni alesi, curiosi sa vada mestesugul tâmplarului oltean.
„Majoritatea aflau de mine de la muzeu. Vedeau scaunul acolo, le placea si atunci muzeografii povesteau ca e cineva in sat care face balansoare identice. Asa a venit o românca maritata cu un elvetian – a luat un balansoar in Elvetia când a plecat. Bucuresteni, turisti din Germania, Italia, Canada, ori chiar de mai aproape, din Ardeal, toti au vrut sa le fac câte unul. Ba chiar marele Dinu Sararu – care e din Slatioara – a tinut cu tot dinadinsul sa-i fac unul“. Tâmplarul zâmbeste mândru nevoie mare. „Si a platit cu banii jos, fara sa stea la discutii… Stiti, dânsul e un pic cam scârtar, dar cu mine nu a mers. Sase milioane am spus, sase a dat! Ba dup-aia mi-a adus si o comanda pentru un sifonier!“.
De când balansoarul lui Duca l-a facut celebru, Nicolae Mormonea a uitat de grija zilei de mâine. Planuri marete nu-si face insa, desi nu i-ar sta rau sa-si trimita scaunele in cele mai vestite magazine de mobila din tara. Si nici lor nu le-ar sta!
„Mie imi e suficient cât fac. Nici nu iau comenzi multe, ca sa le pot lucra cum trebuie. Acum am o comanda de doua fotolii si o canapea – toate balansoare. Pentru mine e destul, dar e pacat ca nu pot sa se bucure mai multi de un asemenea scaun deosebit, o minune si pentru copii, si pentru femei insarcinate, si pentru batrâni!“.
