Precizez că îmi voi întemeia, în mare măsură, conţinutul acestui articol pe ideile şi informaţiile cuprinse în capitolul Gazetarul din cartea lui Şerban Cioculescu, Viaţa lui I.L. Caragiale pe care am citit-o “cu creionul în mână”. Contextual, voi prezenta unele comentarii şi interpretări proprii.
Începutul activităţii jurnalistice a lui Caragiale a fost în luna octombrie 1873 la ziarul Telegraful din Bucureşti unde el a publicat o rubrică de anecdote, intitulată Curiozităţi. I-a urmat primul periodic Ghimpele, ca săptămânal de jurnalistică şi de literatură politică. “Niciodată nu i-a lipsit lui Caragiale – consideră Şerban Cioculescu – sensul actualităţii, ca să-l putem situa printre scriitorii rătăciţi în gazetărie.
Spre deosebire, însă, de jurnaliştii neliteraţi, debutantul se caracterizează, din cea dintâi clipă, printr-o cadenţă sintactică foarte personală şi prin proprietatea cuvântului, care denotă pe scriitor…; începătorul îşi însuşeşte duhul bun al gazetăriei, vioiciunea, gluma uşoară ca săgeata care-şi atinge ţinta fără greş, dar ocoleşte retorismul, bombasticitatea şi stăruinţa greoaie.”. De la Ghimpele, unde îşi semna cronicile prin numele inventate Car sau Palicar, Caragiale ajunge la bisăptămânalul Alegătorul liber, alături de talentaţi gazetari ca: Ion Ghica, Ion Brătianu, Dimitrie Sturza, Emanoil Protopopescu Pache ş.a.
Claponul
Din luna mai 1877 Caragiale redactează integral şi fără semnătura sa săptămânalul umoristic Claponul. În Calendarul Claponului (almanah hazliu şi popular) era tipărită următoarea dedicaţie: “Cocoanelor şi Demoazelelor din toate mahalalele, fundăturile şi marginile Bucureştilor, precum şi tutulor (text original – n.n.) Monşerilor becheri şi familişti se dedică acest Almanah.”
La izbucnirea Războiului de Independenţă, publicistul francez, stabilit în România, Frédéric Damé (1849-1907) îi propune lui Caragiale editarea unei gazete de informaţii, intitulate Naţiunea română care “să cultive entuziasmul popular pe chestiunea independenţei”. Ş. Cioculescu evocă un episod ţinând de domeniul tragi-comediei. Un boier scăpătat este trimis la Turnu-Măgurele cu leafă pe o lună şi cu un telegraf cifrat. Acesta transmite următoarea depeşă cifrată despre cucerirea Plevnei: “Médoc fini. Votca, Ţuica, dedans.” (cheia era: Médoc/Plevna; fini/luată; Votca/ruşii; Ţuica/românii; dedans/înăuntru). Ştirea era, însă, falsă şi ziarul cu pricina este suprimat de către autorităţi doar după 7 apariţii.
În perioada 1878-1881, I.L. Caragiale a colaborat la Timpul, alături de Mihai Eminescu şi Ioan Slavici; prezenţa lui în gazetărie nu a durat, însă, decât 3 ani, fiind numit prin Decret Regal revizor şcolar pentru judeţele Neamţ şi Suceava. Din anul 1896, el este colaborator la revista umoristică Lumea veche sub două pseudonime alternative: Ion şi Luca. Din acelaşi an, a condus Epoca literară, supliment al ziarului Epoca. A lucrat, de asemenea, o perioadă la Ziua unde a publicat serialul intitulat Câteva păreri.
Stilul lui Caragiale
Un exemplu al stilului lui Caragiale, caracterizat nu prin patimă şi violenţă verbală, ci prin ironie şi bonomie, este articolul intitulat Galantomiile lui Ghenadie din care am ales acest fragment: “Odată, preafericitul Ghenadie îşi serbează onomastica întâia ca mitropolit. Din pahar în pahar se înfierbântă galantomia părintelui şi, scurt, făgăduieşte cinci burse de câte 500 de lei pe an la Facultatea de Teologie.
Dar cu atâtea griji pe cap, unde a mai avut omul vreme să-şi aducă aminte de câte le spusese la praznice, la înfierbânţeală! Şi mai întâi, vorba de la chef nu e datorie platnică. Ce-ar mai fi atunci? L-ai încurca pe omul galantom la chef şi i-ai lua şi iapa şi şaua şi ipingeaua (manta bărbătească din postav cu glugă – n.n.). Asta nu merge. Bine, galantom sunt, am făgăduit: dar iar aşa să mă toace băieţii de la facultate! Ca ce?”. Din 1895 până în 1899, Caragiale a colaborat la revistele Gazeta poporului, Drapelul, Povestea vorbei, Adevărul, Foaie interesantă, Literatura şi arta românească, Pagini literare. Din 1899, el a început să publice articole la Lupta, Luceafărul, Românul şi Universul (în care avea o serie de Notiţe critice).
Moftul român
În ianuarie 1893, Caragiale crease revista umoristică Moftul român, subintitulată Revistă spiritistă naţională, organ hebdomadar pentru răspândirea ştiinţelor oculte în Dacia Traiană. Cu anumite întreruperi, această publicaţie a continuat să apară până în anul 1902, având colaboratori de prestigiu printre care: Emil Gârleanu, Alexandru Cazaban, I. Alexandru Brătescu-Voineşti. În opinia criticului Şerban Cioculescu, “De fapt, Moftul român e un organ umoristic, fără precisă orientare politică. Apărut sub guvernarea din urmă a lui Lascăr Catargi, îşi face datoria de opozant, mai ales în pagina caricaturistică, din frontispiciu, dar cu moderaţie. Desenele lui Jiquide şi legenda uneori inspirată de Caragiale nu sunt niciodată agresive, în nota tradiţională a revistelor umoristice de după 1866.
Caragiale «şi-a făcut mâna» în toate cele gazetăreşti
Înainte de a-şi face din Take Ionescu un idol, directorul Moftului român îl prezintă sub porecla curentă de «şapte pantaloni»: «Miss Seven Pantaloons, balerină de primă forţă. O nouă stea pe orizontul artei. Totdeauna sveltă, totdeauna triumfătoare, totdeauna cu surâsul pe buze. Uşoară ca un silf, inconstantă ca un copil, volubilă ca o scrumbie. Virtuoză în piruete, cu toate astea demnă: dă şi primeşte lovituri cu aceeaşi desinvoltură. O fată de mare viitor!»”.
Şerban Cioculescu continuă şirul remarcilor sale: “Singurul fruntaş guvernamental pe care-l persecută oarecum pagina cu caricaturi este P.P. Carp, bătut cu pietre sau cu oul în cap ca să-i scoată fumurile şi sticleţii; omul politic, în faţa portretului lui Bismarck, se uimeşte de asemănarea «gogomanului ăsta» cu dânsul; sau la Kissingen (renumită staţiune balneară germană – n.n.), în promenadă şi consfătuire intimă între cei doi «bărbaţi di ştat», Carp, mititel, încape sub unghiul pe care-l fac picioarele cancelarului de fier, uriaş.”
Concluzia formulată de Şerban Cioculescu este următoarea: “Prin păstrarea unei perfecte neutralităţi faţă de toate tendinţele politice, organul (Moftul român – n.n.) a ştiut să-şi facă o structură umoristică pură. Cine va cerceta cândva umorul nostru în periodicele din veacul trecut va pune desigur la loc de frunte Moftul român pentru calitatea superioară a producerilor, precum şi pentru atitudinea obiectivă în ale politicii. Caragiale, care «şi-a făcut mâna» în toate cele gazetăreşti, ca o «bonne à tout faire», are aceeaşi bogăţie de registru şi în umoristica unde şi-a dat dovezile de organizator cu Claponul.”. La finele anului 1899, Luigi Cazzavillan, fondatorul şi directorul cotidianului Universul, întreprinde demersuri reuşite pentru colaborarea bisăptămânală a lui Caragiale prin rubrica sa Notiţe critice.
Repere ce îl înfăţişează pe marele nostru scriitor în ipostaza de gazetar
Aşadar, există însemnate repere ce îl înfăţişează pe marele nostru scriitor în ipostaza de gazetar. Pe de altă parte, agreez opinia lui Ş. Cioculescu potrivit căreia “Ca un artist cu redactarea dificilă, Caragiale nu a iubit scrisul, deoarece nu compunea cu plăcută spontaneitate a improvizatorilor. Debitul său verbal, de o prodigioasă bogăţie, seca înaintea foii de hârtie albă, care-i dăduse lui Flaubert «les affres du style» (chinurile stilului – n.n.)…
Lipsurile gazetarului politic îi provin din două împrejurări: întâia este nevertebraţia convingerilor, în care a variat după nevoile momentului, deşi în esenţă nu s-a contrazis fundamental niciodată; a doua este nevoia de cristalizare perfectă, care-i refuza mlădierea cerută ziaristului, adaptarea sa la toate variaţiile evenimentelor.”. Iată bilanţul negativ al jurnalisticii, prezentat de Nenea Iancu: “Trei parale – bârfirea, două – minciuna şi nerozii – două de-o para!”.
Îmi permit să adaug la considerentele din cartea biografică a ilustrului critic literar un fapt şi anume menţionarea, în contexte critice, a unor gazete de pe malurile Dâmboviţei în comediile lui Caragiale: Răcnetul Carpaţilor şi Răsboiul în O scrisoare pierdută; Vocea patriotului naţionale în O noapte furtunoasă; Universul în D’ale carnavalului.
La 9 iunie 1912, marele nostru scriitor, aflat la Berlin, părăsea pentru totdeauna scena vieţii cu comediile ei amare, lăsând Posterităţii acest aforism: “Vrei să cunoşti lumea? Priveşte-o de aproape. Vrei să-ţi placă? Priveşte-o de departe.”
Autor Dan Mihai Bârliba
Citește și: Mihail Bulgakov, simbolul geniului neînţeles
