Oltenia este un nume însă, provenit din latină. În 1718-1739, austriecii anexează partea dintre Cerna și Olt, pe care o numesc Cis-Alutania, adică Țara de Dincoace de Olt. Încearcă să impună sistemul de taxe de la Viena, dar era cam greu cu haiducii. Apoi, decid să aplice modelul croat al pandurilor, adică al unui soi de jandarmi, numai că pandurii care trebuiau să-i combată pe haiduci erau tot haiduci de fapt. Așa se face că la Belgrad, în 1739, austriecii sunt de acord ca Oltenia să revină la Țara Românească, scrie Evenimentul zilei.
Banul Olteniei – un mic domnitor
Banul Olteniei sau al Craiovei avea dreptul de a judeca și a pronunța orice fel de sentință la Craiova, în afară de pedeapsa capitală, pronunțată doar de către domnitor. Așadar, cu totul excepțional se ajungea să treci Oltul să-ți cauți dreptatea la București. Banul era un mic domnitor în Oltenia. Fanarioții au adus Banul la București, instalând un Caimacam la Craiova. Regulamentele Organice la 1831 au desființat Bănia, dar mândria oltenească a semi-independenței sau a unei autonomii extinse a rămas…
Oltenismul – noțiuni oltenești, dar de import
Oltenismul se manifestă prin adoptarea unor nume și elemente care sunt de fapt de import. N-ai să vezi oltean care să creadă că mujdeiul nu-i un nume oltenesc, scornit de vreun moș Mărin (Mărin e nume clasic oltenesc cam cum e John la englezi) cu a lui nevastă când s-au gândit să aditiveze usturoiul pisat cu niscai apă pentru a degusta mămăliga cu pui. Mujdei este un termen francez, „mousse d oeil”, adică zeamă de usturoi, pe filieră franceză. Era o vreme când nu româncele erau badante în Italia ci franțuzoaicele vedeau de copiii boierilor olteni.
Apoi, te faci de pomină dacă te legi de zaibărul de Băilești sau de praz cum că n-ar fi oltenești. Zaibărul, vinul negru tare, care „n-are moarte” cum zicea nemuritorul Amza Pellea, provine din soiul german Seibel, aclimatizat în solul Băileștilor de câmpie. Prazul este o plantă ale cărei tulpină și frunze se consumă cu brânză, ori sub formă de mâncare scăzută cu adaos de limbă de porc, măsline, ori ca și ciorbă de post. Praz, provine de la grecescul „prasino”, culoarea verde, oltenizat „praz” ori „prizăriu” – verde deschis.
Șmecheria, fraierul și miștoul, inventate în Oltenia
Pe vremuri, veneau sașii din Sibiu după vin. De regulă, se opreau la Drăgășani dar uneori coborau și spre Craiova. Oltenii le arătau vinul bun, îi cam îmbătau pe sași și când se trezeau ăia peste Carpați, vinul nu prea mai era ceea ce li se arătase. Atunci, sașii au luat cu ei degustători. A degusta, în germană, se spune „smecken”, iar până la „șmecher” sau „jmecher” n-a fost decât un pas. Ba chiar a existat la București, asociația degustătorilor „a șmecherilor” care aveau „carnet de șmecher”, adică un fel de somelieri de atunci.
Fraierul este și el o adaptare germană. Se știe că oltenii cam fentau sistemul austriac de taxe, iar colectorii erau oamenii cu liberă trecere, adică „Frei Herr” cutare. „Herr” este ceea ce francezii înțeleg prin „Monsieur” iar englezii prin „Mister” și noi prin ”Domnule”. „H” a căzut, așa că oltenii încercau să fenteze „fraierul”, iar până la verbul a „fraieri” nu mai e decât un pas.
„Mișto” este un termen pe care 9 din 10 români ar spune că a fost inventat de etnia rromă, destul de bine reprezentată în Oltenia, fiindcă aici erau mânăstiri și proprietari de moșii care dețineau până la 1857, robi de etnie rromă în sălașe (robii rromi nu se vindeau decât pe sălașe cu atâtea suflete, niciodată sau cu totul izolat pe familii ori singuri, doar dacă erau singuri). Mișto este o adaptare oltenească a celui care mergea cu „baston”, în germană, „mit stock”. Bastonul era un simbol al eleganței iar până la „bărbați ori femei mișto” n-a mai lipsit mult
Acum că tot sunt la modă bancurile cu olteni, vă zic și eu unul. Cică, la București, s-a votat proclamarea independenței Olteniei. Singura condiție pusă de Parlament a fost „retragerea trupelor de ocupație oltenești” din Capitală…
Citește și: Un copil de 2 ani a căzut într-un puț de irigare
