Iubirea dintre două personaje antagonice şi perspectiva eternităţii
Gaston Leroux (6 mai 1868 – 15 aprilie 1927) a fost un scriitor și jurnalist francez (a lucrat la ziarul Le Matin). Deși cunoscut pentru câteva romane polițiste celebre (ex. Misterul Camerei galbene, Parfumul doamnei în negru ș.a), el a lăsat posterității și un roman gotic nu mai puțin faimos: Fantoma de la Operă.
Mă gândeam, în timp ce citeam cartea lui Leroux, că a fi mare scriitor nu înseamnă doar a stăpâni arta scrisului sau a dezvolta analize psihologice; mai poate însemna şi să creezi personaje nemuritoare (ştiute de generaţii de tineri, maturi şi bătrâni, aflate pe buzele tuturor timp de decenii), care prin unicitatea şi caracterul lor aparte fascinează mii de cititori şi determină cineaştii să le ecranizeze. ”Frumoasa şi Bestia” (de Gabrielle-Suzanne Barbot de Villeneuve), ”Crimă și pedeapsă”, cu anti-eroul Raskolnikov, aparţinându-i lui Dostoievski, ”Lolita” lui Nabokov, Dorian Gray al lui Oscar Wilde, Domnişoara Christina a lui Eliade ar putea fi doar câteva exemple. În aceeaşi categorie intră şi personajele din ”Fantoma de la Operă”, de care e aproape imposibil ca cineva să nu fi auzit.
Gaston Leroux: Unidentified photographer, Public domain, via Wikimedia Commons
Leroux stăpâneşte indubitabil arta scrisului, iar policier-urile sale ridică genul la rang de artă, dar cele mai impresionante, în această scriere, dincolo de intrigă, sunt înseşi personajele.
Nu am urmărit ecranizările (coloana sonoră a celei din 2004, semnată Andrew Lloyd Webber, e superbă, aproape de perfecțiune, însă filmul a generat păreri contradictorii), dar am citit de două ori cartea, mai demult în română şi recent în original.
Fantoma de la Operă se ridică deasupra condiţiei de roman fantastic şi operă de aventuri
În opinia mea, capodopera lui Gaston Leroux şi unul dintre cele mai bune romane gotice ale tuturor timpurilor, Fantoma de la Operă are marele avantaj că se ridică deasupra condiţiei de roman fantastic şi operă de aventuri – recomandate, poate, celor tineri -, prin aceea că ridică o problemă de o mare profunzime: în ce măsură dualitatea bine-rău, condiţie apriorică a existenţei terestre, poate da garanţia unei normalităţi, poate asigura un final fericit?
Pentru a crea o operă autentică, cu dramatism, conflict, pasiune şi, dacă vreţi, un strop de nebunie, scriitorul francez dă naştere unui personaj memorabil, care întruchipează şi binele, şi răul deopotrivă: monstrul Erik, un artist decăzut, respins de societate, dotat cu inteligenţă şi cu o voce divină, dar şi cu o înfăţişare diabolică, hidoasă, imposibil de suportat de către o fiinţă omenească obişnuită.
Erik, posibilă încarnare a Răulu
Acesta se îndrăgosteşte de inocenta şi preafrumoasa Christine Daaé, cântăreaţă la Operă, care are, în schimb, o înfăţişare angelică, şi de aici un şir de întâmplări care vor semăna teroare şi durere. Erik, posibilă încarnare a Răului, nu este, însă, pe de-a-ntregul diabolic, fiindcă păstrează mereu ascunsă o doză de bunătate, de dorinţă de a fi un om ca toţi ceilalţi, mărturisind, de altfel, către final: „Tot ceea ce îmi lipseşte pentru a fi bun este să fiu iubit”.
Şi aici e cheia întregii poveşti: Erik, deşi conştient de hidoşenia sa, pe care o disimulează sub o mască şi la adăpostul unei voci sublime, cere iubirea Christinei (binele absolut) în schimbul iertării celorlalţi (acceptarea blestemului aruncat asupra sa). Ecuaţie imposibilă, fiindcă, deşi iniţial îl minte, frumoasa cântăreaţă îl compătimeşte totuşi şi plânge alături de el, gest care îl convinge pe neînduplecatul Erik să renunţe la răzbunare, însă odată cu aceasta monstrul se îndreaptă, implacabil, către propriul sfârşit. Deci binele şi răul pot coexista, dar nu se vor putea contopi pentru a da naştere perfecţiunii, cel puţin nu pe coordonatele terestre. Scriere memorabilă, care a fascinat generații întregi, din care îmi permit menţionarea a încă unui citat de excepţie: „Trebuie să te obişnuieşti cu totul în viaţă, chiar şi cu eternitatea…”.
Autor Mihai Gîndu
Citește și: Virginia Zeani – un glas nemuritor
