Dacă ar mai fi trăit, starul cinematografiei franceze și mondiale ar fi împlinit pe 8 noiembrie 89 de ani. Cu o carieră prodigioasă, s-a făcut remarcat atât în filme de artă cât și în policier-uri cu mare succes de public. Încercăm să îi onorăm memoria prezentând două filme ale sale în care juca rol de polițist: Flic Story (1975) și Parole de flic (1985).
Flic Story
Film cu gangsteri ai anilor ’50, cu o atmosferă veridică și încărcat de tensiune psihologică, ”Flic Story” beneficiază și de o distribuție de excepție.
Roger Borniche (Alain Delon) lucra în poliție (Siguranța Națională) și visa să ajungă inspector principal. Mai degrabă abil și persuasiv decât înclinat către metode violente, încearcă să își atingă scopul folosindu-se de inteligența nativă și de meseria deprinsă.
Este însărcinat de superiorul său să îl prindă pe Emile Buisson (un Jean-Louis Trintignant rece, calculat, cu o privire aproape hipnotică) înaintea Prefecturii. Buisson era un infractor periculos, cu sânge rece, care jefuia și ucidea fără să clipească.
Borniche decide să elibereze un infractor mai mărunt (Raymond), pentru a îl folosi ca informator.
Lucrurile nu merg însă chiar atât de simplu – Buisson și acoliții își dau seama în ultimul moment că au fost ”turnați” și că imobilul în care se ascundeau era supravegheat de poliție. Câțiva sunt prinși, dar Emile Buisson scapă. (De altfel, acesta se va dovedi și mai târziu un adevărat ”specialist” în a-și da seama că este urmărit și a se sustrage filajului în ultimul moment. Până la secvența finală).
Acțiunea se va prelungi, însă nu va trena, fiindcă va apărea mereu ceva care o va duce pe un ”fir”nou.
În cele din urmă, după un joc de-a șoarecele și pisica ce părea a nu se mai termina, Buisson va cădea în plasa abil întinsă de Borniche, care s-a folosit de datele obținute de la un informator și s-a deplasat incognito la locul unde se afla gangsterul. Va fi prins și arestat.
De notat că în final, deși zarurile fuseseră aruncate, între cei doi se va stabili o relație specială (”amiciție” ar fi prea mult spus, după cum mărturisește Borniche), una de înțelegere umană, având în vedere că interogatoriile au continuat aproape un an de zile. Aflați față în față, gangsterul fără scrupule și polițistul care la rândul său apela la metode asemănătoare șantajului pentru a-și atinge scopul vor deveni un duo inedit, în care este eliminată pura formalitate pentru a scoate la iveală personalitățile celor doi.
Buisson va mărturisi tot, mai puțin crimele, deși acestea erau indubitabile.
Remarcabilă în filmul regizat de Jacques Deray este atmosfera – cenușie, tensionată, plină de încărcătură, specifică filmelor cu gangsteri ale anilor ’50. Te va capta cu siguranță, chiar dacă povestea în sine nu este neapărat una nemaiîntâlnită.
Delon joacă excelent, Trintignant la fel, dar nu țin doar ei filmul în spate. E o mică bijuterie de film noir, excelent pusă în scenă. Lumea interlopă a Parisului acelor vremuri este foarte realist redată (de altfel, filmul este inspirat dintr-un caz real, fiind o adaptare pentru ecran a memoriilor lui Roger Borniche).
Suficient de realist pentru a fi un bun policier, însă fără a exagera pe partea de urmăriri și împușcături, ”Flic story” este în egală măsură film cu încărcătură psihologică și film de acțiune, rafinat și purtând o marcă aparte, care îl face vizionabil și recomandabil după mulți ani, cu același interes.
Parole de flic
Mai mult decât un film de acțiune, o poveste despre răzbunare, dar și despre lașitate umană, beneficiind de o regie inspirată și de o interpretare pe măsură
Poate că sunt subiectiv, dar părerea mea este că, fără a intra în galeria filmelor celebre cu Alain Delon (precum Rocco și frații săi, În plin soare sau Ghepardul), Pe cuvânt de polițist (O: Parole de flic) este o peliculă care nu trebuie ratată de admiratorii celebrului actor francez, și poate nu numai de ei.
Principalul motiv: rolul fabulos făcut de Delon, chiar dacă intriga este a unui film polițist/de acțiune care este posibil să nu atragă cinefilii prea pretențioși. (Însă în genul său este aproape perfect executată).
Delon era la deplină maturitate artistică, avea exact 50 de ani la data turnării filmului. A făcut pur și simplu o demonstrație de actorie, a dat un recital. A fost atât de expresiv și de ”mulat” pe personaj încât se cer aplauze.
Și nici scenariul nu e rău – spre deosebire de ”Ne reveillez pas le flic qui dort”, realizat ulterior, care mi s-a părut un film de acțiune banal, deși a fost regizat de același Jose Pinheiro și l-a avut în rolul principal tot pe Delon, Parole de flic are de spus o poveste. Revăzând filmul, aș spune că geniul lui Delon s-a întâlnit cu ambiția nu foarte cunoscutului Pinheiro pentru a da un film, în genul său, de excepție, în timp ce a doua colaborare a plătit prețul pe care, în sport, de obicei îl plătește o campioană în sezonul imediat următor cuceririi titlului.
Daniel Pratt (Alain Delon) era un fost polițist care, după moartea soției, se retrăsese într-un sat din Congo, unde ducea o viață aventuroasă și boemă.
Bucuria de a trăi, atât de sugestiv redată de Delon, și recunoscută și de localnici, îi este furată de vestea morții fiicei, primită prin intermediul unei scrisori, tocmai când se scălda în valurile mării.
Distrus, descompus, rănit, Pratt va mai avea de aici înainte un singur scop: răzbunarea. (Fata sa făcea parte dintr-o grupare de infractori tineri, relativ mărunți, care fuseseră, toți, uciși cu rafale de mitralieră de un comando necunoscut, care mai eliminase și alți infractori sau dealeri, prin aceeași metodă).
La întoarcerea în Franța, în Lyon, va fi întâmpinat de polițistul Stephane Reiner (Jacques Perrin), care-i și transmisese vestea. Acesta îl va îmbrățișa și îi va spune: ”Și pe mine mă doare, să știi!” (scenă care va căpăta o mare importanță și o altă conotație pe parcurs).
Folosindu-se de metodele sale, Pratt va ”reconstitui” firul evenimentelor și îi va ”vâna”, unul câte unul, pe făptași. Nu însă fără peripeții.
Liderul ”comando”-ului, un tip pe nume Abel, va încerca să-l înlăture, însă fostul polițist, cu abilitate, îi va scăpa.
Sabine (Fiona Gelin), polițista care preluase cazul (și cu care Pratt va avea și o aventură) va încerca să-l convingă să nu-și facă dreptate de unul singur, dar așa ceva era imposibil.
Unul câte unul… dar cine era omul din umbră?
Acțiunea va evolua către un final neașteptat, iar regizorul se va asigura că își ține sub tensiune spectatorul.
Scenele de la circ, spre sfârșit, începând cu machiajul și terminând cu întrevederea cu Reiner, sunt impecabil regizate de Pinheiro și la fel interpretate de Delon.
Paradoxal, Reiner va sfârși înăbușit de propria lașitate, va fi propria sa victimă, și nu cea a răzbunării lui Pratt, care va spune că, avându-l în sfârșit în față, nu-i stârnește decât greața…
Scenariul eroului care a pierdut totul și trăiește doar pentru răzbunare nu e unul nou în sine, dar interpretarea și mai multe scene bine regizate îi dau un șarm aparte. Duo-ul Pratt-Reiner, care se va mai confrunta într-un dialog memorabil pe un pod, înainte de finalul de mare efect, dă greutate acestei pelicule, având anumite subtilități și subînțelesuri care îl fac remarcabil, alături de interpretarea perfectă a actorilor.
Este un duo al contrariilor, dar care – de această dată – nu se vor atrage, ci unul, în final, va trebui să cedeze.
Un film memorabil prin mizanscenă, interpretare și mesaj.
Autor Mihai Gîndu
