Am păcate, deci sunt om. În aşteptarea alegerilor prezidenţiale, România cunoaşte un nou tip de campanie de imagine, în care competitorii se întrec să îşi arate punctele slabe şi să le transforme în atuuri.
Onoare, respect, predictibilitate. În timp ce un candidat suceşte răspunsul neaşteptat într-o intenţie de ironie, celălalt îl “trollează” ca la carte. În portretul prezidenţiabilului din anul 2024, nu mai sunt suficiente mesajele şablonarde legate de iubirea pentru România, direcţia pro-europeană, măsurile fiscale şi sociale pentru bunăstarea oamenilor. Proiectul de ţară devine insuficient. E concluzia evidentă ce reiese destul de uşor dintr-o analiză a mesajelor de campanie şi a activităţii principalilor candidaţi la funcţia de preşedinte din acest an. Motivele din spatele acestei reconsiderări a paradigmei pot fi multe, însă unul dintre cele mai simple este schimbarea de poziţie a electoratului.
Aparent, mesajele de campanie pornesc de la o premisă unanim acceptată: Cetăţenii sunt sătui de acelaşi profil de candidat care le promite marea cu sarea, mulţi privesc cu defetism promisiunile electorale, care ajung să nu mai atârne la fel de greu în balanţa deciziei de vot. Cetăţenii sunt mai înclinaţi să voteze omul şi nu mesajele pe care acesta le îmbrăţişează. Şi iată cum marketingul prezidenţiabililor devine o cursă de construire a celui mai bun portret de candidat. Cine este Omul? Cine este cel care se apropie cel mai mult de tiparul acceptat de mulţime?
Principalii candidaţi se întrec în a-şi arăta simplitatea şi vulnerabilităţile. Nu lipsesc de la pelerinajele credincioşilor, pun accentul pe originile lor simple, îşi asumă greşelile deschis, transformându-le în apanajul omului imperfect care, în schimb, se străduieşte să fie mai bun.
Nicolae Ciucă recunoaşte că are lacune în materie de oratorie, dar spune că a compensat pentru aceste deficienţe dovedindu-se un om al faptelor. Transmite mesaje de patriotism de la nivel de “ostaş în slujba ţării”, având grijă să lase deoparte veleităţile de piedestal şi să coboare în rândul celor mulţi. Pentru electorat, el este coborât din postura de comandant, de conducător, printre oameni, devine un slujbaş dispus la muncă. În acelaşi timp, însă, activitatea sa militară rămâne o sursă de onoare şi credibilitate, plasată strategic în plan secund pentru a nu-l distanţa de omul de rând.
Într-un moment de certă stranietate, într-o emisiune TV, pus să noteze pe o foaie trei calităţi ale contracandidatului Marcel Ciolacu, scrie “onoare, respect, predictibilitate”, aparent neînţelegând cerinţa. Moderatorul îl întreabă în mod repetat dacă a înţeles ideea, el confirmă, zâmbeşte. Revine apoi, după ce momentul se rostogoleşte pe reţelele de socializare, şi spune că lumea nu s-a prins de ironie. “Era un mesaj cu tâlc”. De fapt, ”onoarea, respectul și predictibilitatea” sunt tocmai “condimentele care lipsesc din rețeta lui Marcel Ciolacu”.
Dacă a fost un moment gândit de la bun început ori a încercat s-o dreagă nici nu mai contează, căci din toată tărăşenia publicul a rămas mai degrabă cu momentul şi mai puţin cu tâlcul. Iar Marcel Ciolacu a valorificat mingea ridicată la fileu trollându-l într-un stil de “şmecheraş” destul de românesc. Îmbrăcat într-un tricou imprimat cu cele trei cuvinte-cheie, onoare, respect, predictibilitate, s-a afişat într-un lanţ autohton de fast food, la o cola şi un burger, bineînţeles, fără a trece neobservat. De altfel, lui Ciolacu îi vine mănuşă ipostaza asumată de român imperfect, pe care a afişat-o în numeroase rânduri. La coadă la covrigi, cu Olguţa Vasilescu, în declaraţii de presă în care răspunde cu zâmbetul pe buze la întrebări incomode, mizând pe sinceritatea care anihilează mesajul negativ.
Ciolacu îşi asumă un parcurs educaţional modest, dar contracarează cu lecţiile pe care le ia în prezent, vorbeşte frumos de alţi candidaţi, îşi calibrează imaginea de om care “nu are nimic cu nimeni”, nu face uz de forţă, alege maleabilitatea în construirea carismei.
Maleabilitatea o testează şi Elena Lasconi, care se promovează ba în postura de credincioasă tradiţionalistă, ba în cea de femeie modernă, plimbându-se printre oameni la Untold. Este şi ea, totodată, omul simplu, care a crescut din propriile forţe. Îşi transformă statutul de candidat-femeie într-o oportunitate, evidenţiind avantajele unor calităţi specific feminine. Discursul său abundă de mesaje colocviale, în care votantul este, de fapt, partenerul ei. Stabileşte o linie de demarcaţie între “noi” şi “ei”, forţând apartenenţa la grup.
“Vom elibera România de această gașcă de privilegiați care își bate joc de români de 35 de ani. Eu sunt convinsă că împreună putem învinge! Sunt convinsă că împreună suntem mai puternici decât ei!”.
În tot acest timp, încearcă să balanseze mesajele între progresism şi conservatorism. Dacă este o strategie eficientă sau dacă strădania de a atinge două tabere cu principii diferite se va dovedi o opţiune care diluează şansele de a convinge.
Pe acelaşi calapod al omului dintre oameni se mulează şi George Simion, care transmite deja de ani buni mesaje de diferenţiere faţă de restul clasei politice. Simion şi-a creat de la intrarea în viaţa politică silueta celui care vrea să le redea românilor România. Totuşi, campania sa mizează şi pe ceea ce este mult mai slab conturat la contracandidaţi. Promisiunile. Iar campania sa agresivă cu promisiuni fanteziste de tipul apartamentelor la preţuri mult sub nivelul pieţei şi alte mesaje cu iz socialist patriotic suprapuse pe o imagine care, în mod paradoxal, aminteşte de americănescul “I want you” al lui Uncle Sam, a dus la un trolling în masă. Dar de ce l-ar deranja toată această vizibilitate? Căci trolling-ul ajunge la o anumită categorie de public, în timp ce mesajele sale fanteziste ajung la cu totul altă categorie. Cu ce rămâne fiecare vom vedea.
Mai rigid în mesaje rămâne Mircea Geoană, deşi declară şi el cât se poate de apăsat că nu e perfect. “Dar ştiţi ce putem face? Putem să muncim”, adaugă el în clipul prin care a şi decis să îşi anunţe candidatura. În aceeaşi linie de bipolaritate ca Elena Lasconi, şi Geoană e atât omul liberalilor, cât şi al social-democraţilor, este şi progresistul şi conservatorul.
“Voi fi președintele națiunii române, apărător al tradițiilor și al credinței noastre. Dar și deschis către modernitate și progres. Sunt undeva de centru-radical. Eu voi fi cel mai pro-business președinte din istoria României. Dar sunt poate și cel mai social-liberal. Sunt și foarte conservator pe anumite valori, sunt și modern și progresist pe anumite valori”. Doar românilor le place shaorma cu de toate, nu?
Trăgând linie, rămânem cu portrete de candidaţi imperfecţi, care îşi asumă imperfecţiunile pentru a contracara, în acest fel, criticile şi pentru a stinge focuri. Asumarea aduce detensionări şi un posibil câştig de empatie. Cât din slăbiciunile fiecăruia va conta rămâne de văzut, căci atunci când mizezi mai mult pe emoţie decât pe raţiune te bazezi pe cele mai imprevizibile decizii.