”Bătrânul și marea”, opera clasică a lui Ernest Hemingway (laureat al premiului Nobel pentru literatură), este o lucrare în mare parte narativă, descriind aventurile pe mare ale unui bătrân pescar, în luptă cu stihhile naturii și mai ales cu un faimos pește uriaș pe care se străduiește să-l prindă și să-l răpună.
În debut, bătrânul Santiago (acesta era numele pescarului) este acompaniat de un puști, Manolin, mare amator de sport și de povești marine. În fapt, trecutul și viitorul se întâlnesc pentru a țese o poveste fascinantă.
Narațiunea este foarte bine alcătuită, cu descrieri plastice, făcând cititorul să se simtă de parcă ar fi chiar acolo, în ambarcațiunea bătrânului Santiago, și ar participa la acțiune.
Însă mini-romanul lui Hemingway nu este doar o simplă poveste cu un bătrân pe o mare și atât. Scriitorul american strecoară, în anumite pasaje, anumite subtilități care se cer descifrate și interpretate pentru a ajunge dincolo de firul narativ.
Îmi permit să le comentez puțin, așa cum le-am perceput și decriptat eu, desigur fiecare cititor fiind liber să ofere propria interpretare și viziune.
Legile firii și procesele de conștiință
La un moment dat, Santiago are anumite procese de conștiință când își dă seama că principalul său țel, ca pescar, este de a ucide un pește de o maiestuozitate ieșită din comun. Se simte ca și cum ar comite un păcat, poate chiar un sacrilegiu, dar își dă seama că e în firea lucrurilor să fie așa. El e pescar (vânător), iar peștele din apropierea sa este vânatul. Cutremurat de aceste legi cărora nu li te poți opune, declamă: ”Nu pricep lucrurile astea… Dar e bine că nu suntem nevoiți să încercăm să ucidem soarele, luna sau stelele. Ne ajunge că trăim pe mare și ne ucidem propriii noștri frați”.
Aici e prima problemă majoră pe care o ridică Hemingway. De ce, dacă suntem superiori, avem o conștiință, suntem în egală măsură, făcuți din carne și sânge, supuși unor legi ale firii implacabile și unor instincte cărora nu putem să ne opunem? Dacă nu mâncăm, murim. Ce mâncăm? Pe lângă vegetale, carne a animalelor, păsărilor sau peștilor. Dacă nu ne-am reproduce, asemeni animalelor, specia noastră ar dispărea.
Nu putem face nimic ca să schimbăm aceste lucruri. Dar putem avea procese de conștiință.
Apoi, dacă legile firii ne-ar obliga ”să ucidem soarele, luna sau stelele” (care sunt mult deasupra noastră, care guvernează cosmosul, n.n.) am fi cu adevărat damnați, atinși de blestem, sortiți pieirii. Așa, încă mai avem o portiță deschisă către mântuire.
Un al doilea reproș pe care și-l face Santiago este atunci când analizează dacă ucide peștele doar ca să mănânce și concluzionează că nu o face doar pentru asta, ci și fiindcă ”e pescar și e mândru”. Mândria lui îl împinge în păcat, chiar dacă acest păcat ar fi anihilat în momentul în care ar pescui un pește doar pentru a-și asigura hrana necesară subzistenței.
Ne amintim de divinitate doar atunci când avem nevoie de sprijin de deasupra noastră
Un alt lucru introdus în povestire pentru a da naștere la meditație ulterioară asupra firii și naturii umane este faptul că bătrânul Santiago, în repetate rânduri, promite că va spune rugăciuni, că se va închina divinității și Sfintei Fecioare dacă va reuși să prindă, în sfârșit, peștele, dar de fiecare dată când își propune să o facă amână pentru altă dată… se simte prea obosit, prea fără chef. Așa facem, de fapt, cu toții: suprapunem țelurile personale cu calea aleasă de Dumnezeu: dacă noi dorim cu ardoare un lucru, divinitatea trebuie să ni-l dea! Uităm că în unele cazuri acel lucru fie nu e conform moralei, fie ar dăuna chiar propriilor interese, numai că noi nu ne dăm seama. Iar în ce privește rugăciunea, prea des o facem ca pe un târg ”Dacă prind peștele, voi spune Tatăl Nostru și Bucură-te, Marie” și prea rar ca pe un act de credință autentică.
”Un om poate fi distrus, dar nu înfrânt”
În fine, una dintre cheile lucrării este spre sfârșit, când bătrânul se întreabă dacă marea l-a înfrânt.
Santiago spune: ”Omul nu e făcut să fie înfrânt. Un om poate fi distrus, dar nu înfrânt”. Ulterior, afirmă că marea totuși l-a înfrânt (atunci când rechinii galanos i-au răpit prețioasa pradă, peștele-gigant pe care se luptase atât să-l răpună, și l-au făcut să vadă moartea cu ochii – n.n.). Însă și din dialogurile cu micul Manolin, și din alte considerații făcute în carte, rezultă că, de fapt, lupta bătrânului cu marea nu a avut un învingător cert: și-au dat târcoale, s-au luptat până la epuizare, au fost numărați ca la box, dar nimeni nu a înfrânt pe nimeni.
Mai curând, această luptă e doar un episod (redat magnific de Hemingway) pe scara evolutivă, în care se întâlnesc vânătorul și vânatul, tot așa cum, odinioară, s-au întâlnit în Rai Creatorul și creația… acompaniați de șarpe.
Autor Mihai Gîndu
