Victoria lui Le Pen

Presa de pe meleagurile noastre s-a grabit sa anunte cu litere de-o schioapa victoria lui Jacques Chirac in turul doi al alegerilor din Franta. Din folosirea adjectivului „zdrobitoare“, dar mai ales din plantarea la sfirsit a semnului exclamarii s-a putut intelege bucuria jurnalistilor autohtoni ca presedinte al Frantei a ajuns fostul primar al Parisului si nu liderul extremei drepte. Din cite se stie, batalia electorala s-a dus pe malurile Senei si nu pe cele ale Dimbovitei. Ar fi fost normal ca inclestarea sa fie urmarita in presa noastra cu o detasare marcata de surisuri ironice. Nu de alta, dar frantuzii s-au numarat printre cei mai harnici si mai inraiti critici ai trecerii in turul al II-lea al prezidentialelor din Romania anului 2000 a lui Corneliu Vadim Tudor, taxat drept extremist. Era un bun prilej acum de a le da nitel peste nas, dovedind o data in plus ca infailibilitatea occidentala e un mit de doi bani. Tinatorii de condei de la Bucuresti n-au impartasit aceasta necesara atitudine. S-au precipitat sa salute victoria lui Jacques Chirac, asa cum, intre cele doua tururi, s-au agitat sa-l cinte pe presedintele in exercitiu si sa-l injure pe adversarul sau, Le Pen. Nu e de mirare. Napirlitii mioritici impartasesc acelasi zel in gudurarea fata de noii stapini ai lumii ca si cel exprimat pe vremuri in tumbele facute fata de fostii stapini. Chestie de caracter…

Daca n-ar fi fost aceasta partinire lingusitoare, presa autohtona ar fi avut ocazia unei reabilitari a luciditatii analitice. Si ea, aceasta luciditate, le-ar fi spus ca adevarata victorie a fost a lui Le Pen si nu a lui Jacques Chirac.

Sa ma explic.

Potrivit comentatorilor occidentali in toate mintile, intre cele doua tururi, liderul Frontului National a renuntat la moderatia anterioara, la acel „Le Pen light“, pentru o agresivitate iesita din comun impotriva intregii clase politice. Atit de mare a fost transformarea, incit fostul sau discipol, Bruno Maigret, partas la al doilea tur, a denuntat-o ca fiind sinucigasa. Candidatul extremei drepte s-a dovedit inca o data, prin aceasta modificare de ton, un exceptional tactician in materie de batalie politica. E greu de crezut ca Le Pen si-a imaginat o clipa posibilitatea de a deveni presedinte al Frantei. Ca si in cazul altor politicieni din aceeasi familie (inclusiv ca in cel al lui C.V. Tudor), nebunia e la Le Pen expresia unui teatru pus in scena cu abilitate. Din acest punct de vedere, e limpede ca reprezentantul Frontului National a luat in calcul dezastrul provocat programului sau de o eventuala victorie in turul al II-lea. De aceea, intre cele doua momente electorale, candidatul extremei drepte a fost preocupat de altceva decit de infringerea lui Jacques Chirac. El a urmarit ingenuncherea, ba chiar, am putea spune, umilirea clasei politice oficiale si, mai ales, a democratiei. Asumindu-si ipostaza de reprezentant al exclusilor societatii franceze, Le Pen a jucat cu brio rolul victimei. Al victimei unui sistem constituit corupt, imbatrinit in rele, folosind democratia pentru a-si rezolva interesele mafiote. In aceasta piesa, pentru liderul FN decisiva raminea demonstratia ca partidele apartinind sistemului sint o apa si un pamint, ca diferentierea dintre ele apartine paradei, in realitate ele fiind in stare de orice pentru a-si pastra privilegiile. Realizarea scopului l-a facut pe Le Pen sa-si radicalizeze discursul, sa atace in dreapta si-n stinga, sa-si exagereze punctele antieuropene. Prin nimic diferita de cea de la noi, clasa politica din Franta a cazut in capcana intinsa de vicleanul politician. Partidele de stinga au dat navala in apararea lui Jacques Chirac, cerind populatiei sa-l voteze pe reprezentantul dreptei clasice. Fara a tine cont ca electoratul se putea intreba asupra solicitarii de a fi de partea unui politician denuntat nu demult drept intruchiparea escrocului cu maniere. Asemanator, jurnalistii au renuntat rapid la obiectivitatea ceruta in campania electorala de regulile jocului democratic, pledind pentru Jacques Chirac si terfelindu-l pe celalalt candidat. Atit clasa politica, cit si clasa jurnalistica au intrat in conflict cu democratia atit de harnic invocata mai inainte. Adica exact ce si-a dorit sa obtina Le Pen. Liderul de dreapta a respectat riguros regulile jocului. Au incalcat-o insa exact cei care-l denuntau drept dusman al democratiei. Si astfel, intr-o turmentare tipica, politicienii si jurnalistii francezi au facut jocul lui Le Pen. Au dovedit cu stralucire ca nu dau o para chioara pe principii cind pozitiile le sint amenintate.

Urmarea? In turul al II-lea, Le Pen a obtinut peste un milion de voturi in plus. Semn ca electoratul sau n-a fost convins de argumentele bolsevice ale asa-zisilor democrati. Semn ca si unii dintre cei absenti de la vot in primul tur au mers acum la urne pentru a-l aplauda electoral pe Le Pen. Cum altfel poate fi numita asta decit victoria candidatului FN?