1.4 C
Craiova
duminică, 24 noiembrie, 2024

Moartea

Deasupra usii din cadru greu metalic sta scris pe-o placa prafuita PROSECTURA. La marginea rampei de beton din fata, doi barbati aranjeaza in tacere mai multe paturi in portbagajul descoperit al unei Dacii break albe. Se aude doar clinchetul lacatului auriu nou-nout lovindu-se de lantul gros si ruginit al usii. Bate vânt furios. „Nou-nout“ suna scârtâitul lacatului auriu. De undeva de dupa un colt oarecare rasare o femeie cu baticul si ochii negri. E ratacita. „Unde e…?“, se pierde finalul intrebarii dus de vântul ticalosit. „Aici, doamna“, raspund cei doi barbati tacuti, fara sa fi auzit toata intrebarea.


Dinauntru se intrevede holul… Deasupra unei ferestruici-ghiseu (ca intr-o halta de personal) sta scris pe-o foaie alba, cu litere ingrosate: „registratura – eliberare certificate de deces“. Aici e holul prosecturii.


In dictionare: „prosectura – incapere intr-un spital in care se depun cadavrele si se efectueaza autopsiile; morga“. In realitate: ultima halta a unui corp inaintea sicriului. Penultima destinatie. De altfel, o data cu trecerea diminetii, la marginea rampei de beton se strâng mai multe Dacii break, aproape toate purtând in spate un sicriu din lemn negeluit. Pe scândura sta scris mare cu litere subtiri din creta un nume fara vârsta. Aici, la poarta prosecturii, mortul nu are inca vârsta. Aici, spectacolul mortii nu a inceput inca sa se joace. Desi intins pe o masa de morga, cel ce a murit e inca viu. Despre plecarea lui nu stiu inca decât rudele apropiate. Rudele cu ochii si baticul negru care asteapta la ghiseu eliberarea oficiala din rândul trupelor de oameni vii. Nici o moarte nu e definitiva fara incuviintarea statului. Insa celui intins gol pe masa rece nu-i mai pasa. Nu-i pasa nici de picaturile ce se scurg prin chiuveta sparta, nici de pata galben-murdara de pe faianta, nici de halatul rupt al doctorului ce priveste naucit la o chitanta. Celui intins gol pe masa rece nu-i mai pasa pentru ca s-a liberat.


Dincolo de poarta spitalului curg in nestire masini colorate pline de oameni carora le pasa. Bani, glorie, frumusete, putere, ambitie, fiecare isi conduce masina colorata a destinului si nimeni nu poate sa ne opreasca. Doar moartea. Cine altcineva ne-ar mai putea invata linistea, pacea, intelepciunea nemiscarii. Ingerii?


O doamna ne-a daruit o carte despre viata ei impreuna cu niste ingeri. „Ingerii nimanui“ (ed. Compania, 2007)* este o poveste despre o viata impreuna cu copiii bolnavi de SIDA. Acesti copii traiesc in permanenta vecinatate a holului prosecturii, vad zilnic sicriele negeluite si ochii innegriti de lacrimi. Viata lor scurta nu este insa o navalnica cursa. Pentru ei „stofa din care este facuta viata e timpul“. Ce se vede ca fiind esential din masinile noastre colorate pare un maruntis atunci când traiesti in pragul prosecturii.


E greu sa scrii despre moarte. Si mai greu este sa te gândesti la ea. Când treci prin viata cu 120 km/ora ratezi multe si atunci moartea vine intotdeauna ca o infrângere. In Joia Mare, avem cu totii nevoie de lectia unei dimineti traite impreuna cu ingerii, in pragul prosecturii. Avem nevoie sa aranjam paturile vietii noastre in tacere. Avem nevoie sa intelegem ochii negri si sa ascultam scârtâitul lacatului auriu: „nou-nout, nou-nout“. Avem cu totii nevoie sa invingem moartea cât suntem inca in viata.


*cartea se poate comanda gratuit printr-un e-mail la [email protected]


[email protected]


 

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS

4 COMENTARII