În cel mai recent număr (martie a.c.) al revistei de cultură universală ”Constelații diamantine”, Ion Popescu-Brădiceni abordează o temă de interes, a lecturii de la cele mai fragede vârste, în editorialul ”De ce ar citi copiii o carte”. Aflat la vârsta primelor întrebări și a formării, copilului trebuie să-i fie cultivat interesul pentru lectură, care se va dovedi o piatră de temelie în formarea sa spirituală. După cum foarte frumos spune autorul, ”capacitatea creatoare a copilului încă latentă se activează conștientizând ce forță de eliberare poate avea cuvântul”. Și, de asemenea, ”ținta oricărei educații și instrucții este integrarea problemei valorilor pe calea creativității personalizate de la școlar la școlar”. Fără aceste prime lecturi, adecvate vârstei, desigur, universul spiritual al celor foarte tineri ar fi unul limitat și sterp – și, după cum din păcate se mai întâmplă azi, ultra-robotizat.
La aniversarea a 150 de ani de la nașterea Reginei Maria, Nicolae Mareș oferă cititorului o nestemată de mare preț: Testamentul Reginei Maria, înainte de care este reprodus un veritabil crez înălțător: „Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasă țară, care ai trăit în inima mea”.
În cuvinte de o rară sensibilitate și profunzime, Regina Maria a României aruncă o privire lucidă asupra destinului poporului român, pe care îl înnobilează cu acele cuvinte izvorâte din inimă, nu rod al unor formulări diplomatice: ”Niciodată nu mi-au plăcut formele și formulele, nu prea luam uneori seamă la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul și am visat să trăiesc în lumina soarelui, însă fiecare trăiește cum poate, nu cum ar dori”.
Și, ca ultime dorințe de mare noblețe: ”Necunoscând vremea ce-mi este hărăzită pe pământ, hotărăsc prin acest testament ultimele mele voințe. Binecuvântez Țara, pe copiii și nepoții mei. Rog pe copiii mei să nu uite niciodată că încrederea în Dumnezeu este o călăuză în fericire și mângâere în suferință”.
Un poem filosofic, pe teme de existență și devenire în nemărginirea Universului a destinelor – care terestru sunt însă limitate – propune Doina Drăguț sub titlul ”Relația cu timpul”. Pământul este văzut ca un spațiu al unei ființări ce își are rădăcinile în transcendent: ”absentul ocupă spațiul, în care ne clătinăm,/iar golul umple formele părăsite de corpuri./Aproapele se învecinează cu departele,/deschiderea se rânduiește cu închiderea”. Avem însă în noi germenii absolutului: ”Rătăciți și atașați de efemer, locuim splendori și spulberăm în profunzime orice diferență”. Pentru ca finalul să ateste sensul ultim, credința și aspirația către divinitate: ”Iar relația specială cu timpul,/cuprins în sine însuși,/este asumată prin credință”.
Un material foarte interesant, foarte actual și foarte incisiv (dar o incisivitate bine strunită, civilizată și pertinentă) pe teme de educație semnează acad. Ioan-Aurel Pop, sub titlul ”Noua ofensivă contra Istoriei și Geografiei”. Semnatarul articolului arată cum, sub pretextul unei educații moderne, se aduce atingere unor valori fundamentale, se înlătură ca prioritate din educația elevului anumite discipline și abordări ale acestora care sunt/ar trebui să fie perene, ca făcând parte dintr-o educație și formare spirituală care nu depind de epoca istorică.
Reducerea numărului de ore destinate disciplinelor ”clasice” în favoarea celor cu aplicabilitate directă și practică este, în fapt, o capcană, fiindcă trebuie să ne formăm într-un mod complex, care să cuprindă o arie largă de cunoștințe, și nu să ne ”antrenăm” pentru a deveni antreprenori sau lucrători bancari.
Să comitem o astfel de eroare ”Tocmai acum, când putem circula în Europa și în lume, când putem vedea muzee și monumente, când putem admira cu ochii proprii piramidele și Via Apia?”.
”Oare este așa de inutil sau primejdios ca elevii să recunoască un monument romanic ori unul bizantin, să se uite cu ochi avizat la un tablou al Renașterii, să știe cum a apărut și ce a vrut Martin Luther?”, se întreabă retoric autorul. Și nu putem decât să rezonăm cu aceste rânduri, fiindcă cunoașterea aprofundată nu poate să ducă decât la progres, moral și spiritual, în vreme ce analfabetismul funcțional (și nu numai) atestat de statistici recente poate să fie chiar o primă fațetă a unor măsuri de ”revoluționare” a educației prost concepute și aplicate.
Spicuim câteva dintre aforismele semnate de Nicolae Mareș:
* Sfânta Scriptură are la bază iertarea, nu răzbunarea.
* Cei care se joacă „de-a lupul și mielul”, niciodată nu-și vor atinge țelul!
* Spiritu-i omniprezent. Fără de spirit, suntem inexistenți.
* În minte se naște tot. Și ce-i bun, și ce-i prost.
În luna dedicată femeii, un material de cert interes este și mini-eseul ”Femeia, o fascinantă enigmă”, al Mihaelei CD.
Din antichitate până la Renaștere și timpurile moderne, femeia a fost, în egală măsură, și muză, și eroină, și model, și sprijin – adevărată piesă de rezistență a umanității.
După cum foarte poetic scrie autoarea, ”Privind-o cu ochii unui admirator, descoperim în fiecare gest al/femeii, în fiecare expresie divină, o formă de artă în sine. Femeia este fabuloasă pictură în mișcare, un magnific tablou vivant, în care culorile ei uneori vibrante, alteori colorate în nuanțe pale, dezvăluie o poveste, o rapsodie a senzațiilor”.
De la femei care au avut un cuvânt de spus în artă până la cele care s-au afirmat pe tărâmul științei, ”nenumărate femei au fost pioni importanți ai schimbărilor sociale și tehnologice, înscriindu-și numele în cartea progresului uman”.
Un scurt eseu pe tema atât de dezbătută de filosofi, artiști, dar și oameni de rând a fericirii semnează George Petrovai sub titlul ”Recomandările gânditorilor antici greci în materie de fericire”. Pornind de la premisa că ”iubirea trebuie văzută de toți muritorii ca cea mai puternică forță universală”, autorul, făcând referiri la studiile marilor gânditori, conchide că veritabila fericire (care nu se identifică nici cu satisfacția și nici cu jocul – și nu este nici un scop în sine) ”vine din lăuntricitatea armonioasă a omului îndumnezeit/atotînțelepțit și alimentează raporturile filiale cu Atotputernicul și pe cele frățești cu toți semenii”.
Ediția este ilustrată cu reproduceri după lucrări ale pictorului francez Georges Braque, căruia Filip Tudora îi consacră la final un medalion, sub genericul ”Picătură de pictură”.
Mai semnează: Nicolae Bălașa, Mihai Caba, Lucian Ciuchiță, Ștefan Lucian Mureșanu, Nicolae Nistor, Al. Florin Țene, Constantin E. Ungureanu, Adalbert Gyuris, Carmen Manea, Cornelia Caraban, Mădălina Virginia Antonescu, Lucia Cosmina Vlad, Iulian Chivu, Valeriu Butulescu, Vasile Hatos, Nicolae Grigorie Lăcrița, Gelu Dragoș, Marin I. Arcuș, Irina Lupu, Marian Ilie, Constantin Lupeanu, Ioan Voicu, Mircea Tutunaru, Ion Dulugeac, Claudia Motea, Beatrice Silvia Sorescu, Risto Vasilevski, Subash Singh Parajuli, Dumitru Ichim, Petru Ababii, Florentin Smarandache.
Autor Mihai Gîndu
