Pastorala la Învierea Domnului nostru Iisus Hristos 2025
† Dr. Irineu, PRIN HARUL LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOPUL CRAIOVEI ȘI MITROPOLITUL OLTENIEI
PREACUCERNICULUI CLER,
PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL,
PREAIUBIȚILOR CREDINCIOȘI DIN ARHIEPISCOPIA CRAIOVEI,
HAR, MILĂ ȘI PACE DE LA MÂNTUITORUL IISUS HRISTOS,
IAR DE LA NOI PĂRINTEȘTI BINECUVÂNTĂRI
Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți frați și surori în Domnul,
Hristos a înviat!
În fiecare an, cu ocazia acestui Praznic, mă bucur să vă văd cu ochii sufletului meu că sunteți prezenți în jurul Sfintelor Altare, venind aici să luați „lumină din lumina Mântuitorului Iisus Hristos”. Știu că sunteți convinși că Domnul a înviat și că Învierea Lui este cea mai mare sărbătoare a Bisericii noastre, izvorul tuturor Praznicelor împărătești. Deci, acum, când cu toții sunteți cuprinși de fiorul tainic al credinței noastre și mărturisiți cu mic cu mare că Domnul Hristos a înviat, vă încredințez că Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în planul mântuirii, ne-a adus prin Sfânta Cruce în comuniune de iubire cu Tatăl, prin Duhul Sfânt. Răstignindu-Se pe Cruce pentru păcatele noastre, El n-a mai intrat ca arhiereul din Vechiul Testament cu sânge de animale, ci S-a prezentat Tatălui ca Mijlocitor real între noi și Dumnezeu. El S-a făcut pentru noi cale liberă la Tatăl, prin Sângele Său și prin Sfântă Învierea Sa din morți. Deci, noi, fiind cuprinși în Jertfa Domnului, suntem uniți cu Mântuitorul Hristos prin Învierea Lui, trăind într-o existență vie și într-o comuniune de iubire negrăită. Și dacă arhiereul Legii Vechi intra o dată pe an în Sfânta Sfintelor, Hristos Domnul nostru, Fiul Fecioarei Maria, răstignindu-Se pe Cruce de bunăvoie, a intrat în Ierusalimul ceresc pentru toată lumea și pentru toată istoria, obţinând împăcarea cu Tatăl pentru toți oamenii1. Desigur, Domnul slavei este „Același, ieri, azi și în veac”, fiind prezent simultan în ceruri, stând de-a dreapta Tatălui, și în Biserică, Trupul Său tainic. În calitate de Cap al acestui organism, El este atât ca persoană istorică reală cât și ca persoană euharistică pe masa Sfintelor Altare. De asemenea, El este prezent, neîmpărțit și nedespărțit, în fiecare Sfântă Liturghie, venind la noi de la Tatăl prin Duhul Sfânt în Biserică și în lume. În felul acesta, pe de o parte, Răscumpărătorul nostru, prin Răstignirea Sa, devine o jertfă permanent actualizată și întreagă, iar, pe de altă parte, prin Învierea din morți ne cuprinde în iubirea Sa și ne așază în noua cetate a Trupului Său, Biserica. Deci, vărsându-Și sângele pe Cruce, El a făcut ca aceia care cred în El să primească iertarea păcatelor și harul îndumnezeirii. Așa se face că noi, sărbătorind Învierea Domnului, mergem cu multă bucurie la Biserică întrucât suntem cuprinși în Mântuitorul nostru, devenind prin Botez frații Săi2. Acest lucru este posibil deoarece Domnul Cel înviat, într-o prelungire a Jertfei de pe Golgota, face ca noi, credincioșii Săi, să privim spre El în unitatea iubirii și frățietății. Ca atare, urmând pe Mântuitorul nostru și noi, episcopi și preoți, ieșim și intrăm în biserica noastră ca reprezentanți ai Domnului pentru a arăta că El a venit la noi de la Tatăl și, fără să părăsească cerul, ne-a deschis Împărăția cerurilor pentru a intra și noi veșnic în comuniune de iubire cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.
Preaiubiții mei frați și surori,
Fiul lui Dumnezeu, cum mărturisim în Simbolul de credință,3 S-a făcut om de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria. Această iconomie este conformă rânduielii veșnice a Tatălui, Care, în iubirea Lui faţă de noi, a trimis pe Fiul Său, „Unul-Născut din Tatăl”, la moarte pentru răscumpărarea noastră din robia diavolului. El, venind în lumea noastră și „toată rânduiala pentru noi plinind”, a mers spre Jertfa supremă pe Cruce, culminând în finalul operei Sale prin Învierea din morți, care e rădăcina nestricăciunii și a nemuririi. Firea noastră, prin această Jertfă, și-a redobândit în Hristos Domnul vindecarea, curățenia, tăria şi puterea împotriva păcatului. De bună seamă că moartea Mântuitorului n-a fost osânda firii noastre omenești, ci alungarea diavolului și scoaterea răului din ea. Deci, Dumnezeu Tatăl, trimițând pe Însuși Fiul Său întru asemănarea cărnii păcatului, a biruit păcatul, condamnându-l în Sine prin Jertfa trupului Său oferită Tatălui pentru greșelile noastre. El a nimicit deci păcatul și a împlinit Legea în trupurile noastre, eliminând robia morții, care era în mădularele noastre. De atunci noi nu mai luptăm împotriva legii trupului pentru că umblăm după legea Duhului, omorând mădularele noastre ca să nu mai meargă după legea cărnii4.
Prin urmare, Domnul Iisus Hristos ne-a însoțit prin Învierea Sa firea noastră de la starea nefirească de degradare în care se afla în urma păcatului strămoșesc și ne-a trecut, cu puterea Sa dumnezeiască, la o formă restabilită, dăruindu-ne neschimbabilitatea și veșnicia. În felul acesta El a inaugurat, prin Înviere, eliberarea noastră din sclavia păcatului, punând început al mântuirii noastre și vestind prin Cruce „bucurie la toată lumea”. Prin Înviere noi devenim, deci, participanți la fericirea vieţii divine, primind har îmbelșugat ca să ajungem la asemănarea cu Dumnezeu și să fim împreună locuitori cu îngerii și cu sfinții în ceruri. Și întrucât răstignindu-Se pe Cruce, Mântuitorul Și-a dat viața pentru noi, ne învață că nu păcatul oamenilor L-a îndemnat la acest sacrificiu, ci iubirea Lui negrăită pentru noi. Această dăruire de Sine este, incontestabil, adâncul dragostei Tatălui prin care ne-a făcut copii ai Săi în Fiul Său Cel iubit. În virtutea acestui act mântuitor, Răstignirea și Învierea Domnului Hristos reprezintă fără îndoială îndumnezeirea deplină a firii noastre umane și începutul Bisericii, temelia oricărui progres duhovnicesc și al urcușului neîntrerupt în iubirea Tatălui.
Iubiți frați și surori,
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după Cina cea de Taină, a ieșit împreună cu ucenicii Săi în noaptea întunecată a Muntelui Măslinilor. Trăind atunci singurătatea și abandonarea, El a ieșit în întâmpinarea întunericului morții. Fiind trădat de Iuda și prins de slujitorii Templului, Domnul a fost adus în fața Sinedriului și predat în mâinile păgânilor și ale lui Pilat. Toate aceste evenimente sunt semnificative pentru noi mai ales pentru cunoașterea tainei mântuirii noastre. Rememorarea lor pune în lumină și mai bine valoarea Răstignirii și a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. Deci, Domnul, cum spun Sfinții Evangheliști, a ieșit afară în noapte. Noaptea înseamnă lipsa de comunicare, context în care nu ne vedem unul pe altul. Este un simbol al neînțelegerii, al întunecării adevărului, al războaielor și al dezbinărilor dintre oameni. Este spațiul în care răul, care în fața luminii trebuia să se ascundă, se dezvoltă, punând în pericol viața și liniștea oamenilor. Însă, Mântuitorul, Care este lumina și adevărul, comunicarea, curăția și bunătatea, iubirea și frățietatea, știind starea disperată a lumii, a intrat în noaptea morții ei pentru a o depăși și pentru a inaugura Duminica Învierii, noua zi a lui Dumnezeu în istoria omenirii. Dar, pentru ca să ne ridice la o astfel de viață, Domnul nostru Iisus Hristos a trebuit să sufere pentru noi în singurătate și să vorbească cu Tatăl în calitate de Fiu al Său. Deci, în noaptea condamnării Sale la moarte, însoțit de cei trei apostoli, Petru, Iacob și Ioan, S-a rugat Tatălui în Grădina sfântă a Ghetsimanilor. Ucenicii, pe care Domnul i-a luat să-I fie alături, n-au putut rezista somnului, ci au ațipit repede și apoi au adormit. Dar, deși aproape adormiți, ei au putut totuși auzi câteva fragmente din cuvintele de rugăciune ale Mântuitorului, văzând mai ales atitudinea Lui față de Tatăl. Ambele trăiri sufletești ale Domnului, pe care ei le-au sesizat la Învățătorul lor, imprimându-li-se profund în sufletul și mințile lor, ni le-au transmis și nouă ca fiind foarte importante pentru viața noastră creștină. Este vorba, în primul rând, despre apelativul pe care Domnul Iisus Hristos l-a adresat lui Dumnezeu Tatăl: „Avva”. Acest cuvânt, Tată, sau mai bine zis „Tăticule – Avva”, luat din limbajul copiilor, este impregnat de o afecțiune profundă și de o mare dragoste. El este întrebuințat pentru prima dată de Mântuitorul Hristos, acum, înaintea Răstignirii Sale, fiind folosit numai de Domnul Iisus Hristos, Singurul Care a îndrăznit să cheme pe Dumnezeu, Tăticule. Firește, numai El, ca Fiu al Tatălui, putea să folosească această chemare deoarece numai El este Fiu al Tatălui, fiind în comuniune deplină cu El și în cea mai profundă unitate ființială cu El. Deci, Mântuitorul, prin acest cuvânt, Tăticule, ne arată că El este mereu în unire cu Dumnezeu Tatăl, fiind nedespărțit de El, cum ne spune Sfântul Ioan Evanghelistul, că Fiul „este în sânul Tatălui”5. Evident, această invocare a Tatălui ne învăță și pe noi cum să-L numim pe Dumnezeu Tatăl cu adevărat și cum să-L chemăm în rugăciunea Tatăl nostru6. Ca atare, Mântuitorul ne învață că Tatăl Său este Tăticul nostru, Care poate să ne împlinească tot ceea ce îi cerem, întrucât El este bunătatea, puterea și atotputernicia, iar noi suntem fiii Săi care avem încredere în El, Îl iubim și ne apropiem de El în rugăciunile noastre.
Preaiubiți credincioși și credincioase,
Mântuitorul Hristos, deci, depărtându-Se de ucenicii Lui, „a căzut cu fața la pământ” într-o supunere totală față de Tatăl ceresc7. Prin acest gest El S-a lăsat în mâinile Tatălui Său trăind pentru noi angoasa părăsirii în fața puterii morții. Dar, deși era tulburat, ca orice făptură umană în fața morții, totuși El nu S-a lăsat copleșit de teamă și de frică în fața răului. Desigur, în această tristețe El a văzut ca Dumnezeu marea învolburată a minciunii diavolului și a întregii ticăloșii a lumii. Acest puhoi al răului din această lume a venit asupra Domnului în valuri îngrozitoare și s-a revărsat în potirul pe care trebuia să-l bea. Nelegiuirea și durerea lumii nu puteau să fie suportate decât numai de El, Cel Curat și Sfânt, Care a luat asupra Lui păcatele lumii, ca să le răstignească pe Cruce. Deci, Mântuitorul a văzut și a trăit acest blestem al întregii lumi supuse morții și stricăciunii. Atunci, El m-a văzut pe mine și pe tine, frate și soră, și S-a rugat pentru noi toți ca să fim izbăviți de cel rău. Acest proces al răscumpărării lumii, fiind calificat ca un eveniment preoțesc, este pus în relație cu rugăciunea Domnului către Tatăl, despre care vorbeam mai sus. Deci, Mântuitorul, împlinind slujirea arhiereului, ne-a făcut să înțelegem că El este Acela Care ne-a luat pe umerii Săi și ne-a adus la Tatăl în Jertfa Trupului și Sângelui Său. Pentru aceasta El Se roagă Tatălui spunând: „Părinte, Tăticule, toate sunt Ţie cu putinţă. Depărtează paharul acesta de la Mine. Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu”8. Deși Domnul cere Tatălui să fie cruțat de această jertfă, totuși trebuie să înțelegem că El nu căuta să Se abată de la voia Tatălui Său, dimpotrivă, El va bea paharul morții până la capăt, fiind conștient că numai prin Jertfa Lui se puteau spăla păcatele noastre și voința păcătoasă a lui Adam. Adam, voind să fie dumnezeu, ne spune Sfânta Scriptură, a căzut în mândrie, păcat care de atunci a devenit povara tuturor urmașilor săi. Din cauza păcatului mândriei și a slavei deșarte noi credem că suntem liberi, urmând exclusiv voinței noastre păcătoase. Dar noi facem experiența răului, trăind două lucruri rele ce se petrec deodată în sufletele noastre: Dumnezeu, încrezându-ne numai în mintea noastră, ne apare drept contrariul libertății noastre. În felul acesta, printr-o răzvrătire fundamentală împotriva lui Dumnezeu, firescul vieții noastre se denaturează și se strică. Deci, fiind împotriva lui Dumnezeu și a adevărului divin, deși credem că suntem liberi, suntem conduși de minciună și de înșelăciune. În atare caz, nemaifiind liberi, ajungem înstrăinați chiar de noi înșine și, bineînțeles, departe de Dumnezeu și de apropiații noștri. Evident, cei care cred în Dumnezeu și se supun voinței Lui sunt liberi pentru că sunt slujitorii adevărului credinței, fiind uniți cu Dumnezeu prin Sfintele Taine, mai ales prin Sfânta Împărtășanie. Prin urmare, ei serbează Învierea Domnului și ajung cu adevărat „după asemănarea lui Dumnezeu”. Ei nu se opun lui Dumnezeu, nu-L scot din viața lor și nu-L tăgăduiesc înaintea necredincioșilor, ci sunt copiii Lui ascultători și împlinitori ai poruncilor Lui. Ei bine, pe aceștia Mântuitorul, în rugăciunea de pe Muntele Măslinilor, îi sfințește și îi izbăvește de neascultare, deschizându-le calea spre libertatea adevărată și spre Împărăția cerurilor.
Preaiubiți frați și surori,
Sfântul Evanghelist Ioan, vorbind despre Învierea Domnului, ne spune că Mântuitorul, înviind din mormânt, a adus mare bucurie Sfinților Apostoli. Deși aceștia, fiind cuprinși de o nestăpânită întristare şi de o insuportabilă durere, văzând pe Domnul pironit pe Cruce, totuși au primit de la Stăpânul vieții vindecarea de teamă și de teroare. Deci, Mântuitorul, înviind din morți, le-a schimbat întristarea în bucurie, dându-le o speranță cu totul nepieritoare în inimile lor. Având acest mare dar al Duhului Sfânt, Sfinții Apostoli au înțeles imediat că Mântuitorul Hristos nu va mai muri niciodată și că e viu pentru totdeauna, moartea fiind desființată prin Învierea Lui9. Mai mult, Mântuitorul, înviind din morți, ne-a dat și nouă bucuria nesfârşită a iubirii Lui, numai dacă vom crede și vom nădăjdui în El. Această încredinţare Domnul a întărit-o prin cuvântul spus ucenicilor Săi: „Pace vouă”. În aceste cuvinte El a fixat pentru totdeauna o lege a fiilor Bisericii, aceea de a trăi în liniște și în comuniune de iubire cu Tatăl în Duhul Sfânt. Sfinții Părinți ai Bisericii, având această făgăduință a Domnului, au alcătuit Sfânta Liturghie rânduind ca în cadrul acestei slujbe să se împărtășească credincioșilor „pacea Domnului” prin mâinile episcopilor și preoților. Totodată, Mântuitorul, în Biserica Sa, ne-a învățat să ne rugăm pentru „pacea lumii” și pentru „vremuri pașnice”.
În concluzie, având „pacea Domnului” în sufletele și inimile noastre, vă îndemnăm, fraților și surorilor, în numele Mântuitorului Iisus Hristos, să primiți mărturia Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți ai Bisericii noastre că Domnul a înviat cu adevărat. Având această credință și nădejde, să mergem și noi la vestirea Învierii Domnului către cei care încă n-au cunoscut Învierea lui Hristos, ca și ei să se împărtășească împreună cu noi de roadele Învierii și ale comuniunii în iubire cu Tatăl. Prin această mărturisire a adevărului Învierii Domnului vom continua să vorbim oamenilor despre adevărul convingerii noastre cum că Mântuitorul, Hristos Domnul, este Dumnezeu adevărat și a înviat din morți. În felul acesta vom face actuală minunea Învierii ca noutatea reală şi esenţială în viaţa noastră, și vom îndemna lumea să trăiască după învățătura evanghelică în comuniunea de iubire cu Dumnezeu Tatăl. Să fim convinși din taina Învierii că noi nu trăim ca să murim, ci trăim ca să ne pregătim pentru viaţa de veci. Deci, ascultând învățătura Mântuitorului să sporim rugăciunea noastră mai ales în aceste vremuri tulburi de războaie și de instabilitate socială.
Rugăm pe Mântuitorul nostru, Cel înviat și preamărit, să vă întărească în încercările vieții și să fie împreună cu dumneavoastră pe calea adevărului, binelui și frumosului. Amin!
Hristos a înviat!
Adevărat a înviat!
Al vostru către Hristos Domnul rugător şi de tot binele doritor, † Dr. Irineu Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei
