Ziua în care se va sfârşi tranziţia

Şi eu, şi tu, cititorule, şi toţi prietenii noştri trecem zilnic pe lângă rău, dar nu-l recunoaştem. Trecem pe lângă urâtul hipertrofiat şi, deşi mirosul putreziciunii sale ne gâdilă nările, întotdeauna punem duhoarea pe seama altora. Să nu credeţi că doar filozofez fără a-mi pune oglinda în faţă. De zeci de ani, de la fereastra mea văd urâtul acoperindu-mi cerul. E simbolul viu al răului ce strigă în fiecare dintre noi. Ne-am obişnuit cu el, îl vedem zilnic, îl simţim zilnic şi tocmai această ritmicitate creează aparenta lui normalitate.
De 18 ani se ridică în văzul lumii, în centrul Băniei, celebrul bloc S200. De 18 ani răneşte retina precum un buboi răneşte frumuseţea feţei unui copil. Cine nu a simţit putoarea insuportabilă venită dinspre depozitele de mizerie de la parter? Câţi dintre noi nu s-au ruşinat de o aşa urâţenie, în faţa unui oaspete din depărtări? Pe câţi dintre noi nu ne-au speriat şobolanii ce năpârlesc la etajele superioare? Toţi am trăit măcar o dată aşa ceva. Dar cine a făcut ceva  pentru finalizarea acelui bloc? Câţi dintre noi au luat atitudine publică vizavi de insalubritatea construcţiei? Cui i-a păsat mai departe de o scurtă înjurătură printre dinţi? Nimănui. În hidoşenia lui obscenă, blocul imens de lângă Piaţa Mare strânge în el impotenţa unei întregi cetăţi. Cetatea Băniei, formată din mine, din tine, cititorule, şi din fiecare dintre prietenii noştri.
De 18 ani se ridică în văzul lumii, în centrul României, celebra clasă politică dâmboviţeană. De 18 ani ne răneşte auzul prin minciuni sfruntate, chiar mai mult, ne răneşte vieţile prin furt şi nepăsare. Cu toţii ne îngrozim de mentalitatea de buruiană a parlamentarilor, cu toţii ne ruşinăm de scandalurile întrerupte doar de liniştea necesară hoţiei. Ieri, preşedintele imparţialităţii zâmbea democratic, uitând că a fost ministru în regimul comunist. Astăzi, preşedintele-jucător acuză clasa politică, uitând că face parte din ea. În hidoşenia ei obscenă, întreaga clasă politică românească nu simbolizează altceva decât impotenţa unui sistem. Sistemul democraţiei originale alcătuit din ei şi pentru ei.
Ce-i însă de făcut? Se poate schimba ceva? Dacă citim culegerea de eseuri „Politice“ (ed. Humanitas, 2002) scrise de H.R. Patapievici în perioada 1990 – 1996, vom primi un răspuns dur: NU. Şi atunci, ca şi astăzi, bântuiau aceleaşi dileme morale şi aceleaşi ticăloşii. Nimic nu          s-a schimbat. Acelaşi bloc mizerabil şi aceiaşi politicieni virusaţi obturează cerul şi speranţele tuturor.
În fiecare an, ziarul New York Times, cel mai prestigios cotidian american, alcătuieşte un clasament al celor mai citite articole. În 2006, nici un articol cu temă politică nu a pătruns între primele zece. Cel mai citit articol în 2006 vorbeşte despre familie. Atenţia lor este focalizată către cu totul altceva decât către politicieni. Ei nu mai aşteaptă naiv un providenţial conducător drept şi cinstit. Un rău mai mare decât un senator corupt este acolo un parc neîngrijit sau un spital murdar. Noi trecem zilnic pe lângă un astfel de rău şi, obişnuindu-ne cu el, nu-l mai putem recunoaşte.
Răul cel mare nu sunt şobolanii ce năpârlesc la etajele superioare, ci noi, trecătorii, ce ne mulţumim să strecurăm doar o înjurătură printre dinţi. Eu, tu, cititorule, şi fiecare dintre prietenii noştri ne mulţumim să dăm vina pe alţii. Ştie o omenire întreagă că „politica e cea mai murdară…“. Tranziţia nu se va sfârşi în ziua în care politicienii se vor opri din furat. Tranziţia se va sfârşi în ziua în care blocul nostru va fi curăţat.
[email protected]