3.4 C
Craiova
marți, 26 noiembrie, 2024
Știri de ultima orăOpiniiUn semnal profesional

Un semnal profesional

Pe malurile Dambovitei, nu se poarta scuzele. A-ti cere scuze si, mai ales, in public pentru o vorba necugetata, pentru o gafa sau o prostie este, la noi, aproape o umilinta la care consimti numai in cazuri de forta majora, cand n-ai incotro. In politica, lucrurile stau si mai rau. Politicienii aparuti pe valurile tulburi ale tranzitiei, patricieni cu maniere de plebei, par convinsi ca limbajul civilizat si polemica decenta nu aduc voturi. Mult mai de folos, in plan electoral, sunt injuratura si zeflemeaua. In ultimii doisprezece ani, s-au auzit, la noi, invective, amenintari si „misto“-uri mai multe decat se aud intr-o mahala de-a lungul unui secol. Ofensele au depasit – am si uitat de cand – cota de alarma si s-au banalizat. Nu le mai ia in seama nimeni. Dar scuze? Scuze, nu-mi amintesc sa fi auzit.

Asa imi explic numarul mare de zile de care a avut nevoie ministrul Apararii, dl Pascu, pentru a-si birui vanitatea. In mod firesc, a doua zi dupa ce a facut „gluma proasta“, cum au considerat-o diplomati occidentali, de a le atrage atentia, cu talc, ziaristilor ce se incapataneaza sa nu se lase controlati ca viata lor e scurta si sanatatea pretioasa, ceea ce suna a amenintare, ar fi trebuit sa incerce sa stearga, prin scuze, urmarile prostiei. Faptul ca nu s-a gandit la asa ceva ori ca n-a avut puterea sa-si impuna o dare inapoi, fie si ipocrita, mi se pare mai interesant decat zgomotul – previzibil – care s-a produs in jurul acestui scandal. Mai ales ca amenintarea d-lui Pascu nu depasea nivelul unei glume proaste. O ironie scrasnita si nereusita pe care intr-un moment neinspirat a introdus-o intr-un comunicat al Ministerului Apararii. Comparata cu insultele si invectivele din paruielile care au transformat polemica, in ultimii doisprezece ani, in dezmaturi verbale, „gluma“ d-lui Pascu e o piatra aruncata cu prastia sub un bombardament cu noroi. Ea a scandalizat fiindca venea pe un „teren“ sensibil, de tensiuni si iritari contra d-lui Pascu, in urma insistentelor sale, aproape fanatice (niciodata nu descoperim la timp ca nu exista vanitate inteligenta!), de a determina o lege care sa instituie „dreptul la replica“ intr-o forma punitiva.

Nu tin sa discut acum dedesubturile acestui proiect, primejdiile pe care le zgandara si cauzele, psihanalizabile, care l-au impins pe dl Pascu sa se arate foarte iritat de „libertatile“ pe care si le permite libertatea presei. Ma marginesc sa marturisesc o nedumerire. In mod logic, odata ce razboiul sau cu presa era declansat, dl ministru trebuia sa fie prudent. Era usor de banuit ca orice miscare gresita a sa va fi speculata si va capata efecte de bumerang. Cum de n-a inteles asta un politician care parea dotat cu mai multa materie cenusie decat unii colegi ai sai, din PSD si din guvern, e, pentru mine, un mister.

Un alt mister e legat, cum spuneam, de intarzierea periculoasa cu care a consimtit sa dea inapoi. Nici prin alte parti scuzele nu sunt, neaparat, sincere. De cele mai multe ori si, indeosebi, in politica, ele sunt o forma ipocrita, conventionala, de a pune capat unui conflict. Or, dl Pascu nu conduce un minister oarecare. Conduce Ministerul Apararii, unde viteza de reactie si inteligenta reactiilor sunt decisive. De ce a trebuit sa astepte ca „gluma“ sa se ingroase, sa i se ceara demisia si sa se extinda scandalul in presa internationala? Dl Pascu a calculat rau consecintele? Sau nu i-a pasat de ele, pana ce ziare importante din Occident s-au scandalizat, la randul lor, si au inceput sa aiba indoieli in legatura cu oportunitatea aderarii noastre la NATO? In ambele cazuri, un raspuns afirmativ ar fi neplacut.

Concluzia spre care inclin e ca, la un demnitar, scuzele nu tin numai de maniere si de bunul-simt. Sunt un semnal profesional care arata capacitatea demnitarului in cauza de a-si controla impulsurile si de a regreta la timp o, eventuala, gafa, inainte ca ea sa produca efecte.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS