Paler

Mi-e greu să scriu despre cei dispăruţi.
Am scris cu mare durere când a plecat Pavel Câmpeanu, unul dintre puţinii oameni care ştiau ce făceam în anii '80, când mă chinuiam să înţeleg de ce societatea în care trăiam evolua aşa cum evolua – mai degrabă spus, involua aşa cum involua.
Scriu acum la plecarea lui Octavian Paler, poate singurul eseist autentic pe care l-a avut politica românească după 1990.
L-am cunoscut imediat după decembrie 1989, când venea pe la şedinţele Grupului de Dialog Social pe care le conduceam pe atunci. Mă impresiona faptul că un răzvrătit ca Petre Mihai Băcanu, pe atunci redactor-şef al României Libere, îl păstrase ca Director Onorific al ziarului, deşi fusese ceva pe la Comitetul Central al Partidului Comunist Român. Până când am aflat toată povestea – cum a ajuns acolo, ce a făcut în calitatea aceasta – am crezut că este vorba doar de o relaţie personală mai specială. Când mi s-a povestit întreaga istorie – nu Paler, în nici un caz! – l-am apreciat încă şi mai mult pe Băcanu pentru gestul său. Paler se dovedise un om drept, vertical, cu o conştiinţă morală ascuţită, oriunde l-ar fi pus viaţa. Îl vedeam la şedinţele GDS şi mă minunam mereu de reacţiile sale, totdeauna stranii, care te puneau pe gânduri. Cum a fost încercarea de a intra în primul Parlament democratic al României…
Ani de-a rândul am cumpărat Cotidianul numai ca să-i citesc editorialele. Nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată de acord cu dânsul: nici când făcea politicienii români, fără excepţie, de două parale, cum a fost aproape întreg anul 2000. Nici când se vedea că ezită în aprecierile sale faţă de un prim-ministru performant, dar despre care se spuneau lucruri enorme. Nici când s-a pornit împotriva unui mincinos patentat al politicii româneşti, ale cărui fraze mieroase le crezuse o oarecare vreme. De fapt, nici nu trebuia să fii de acord cu el: îţi devenea instantaneu partener de dialog, activ, direct, neaşteptat, ori de câte ori îi citeai articolele.
Am fost împreună în decembrie 2002 în delegaţia care însoţea primul brad de Crăciun venit dintr-o ţară ortodoxă care se ridica în Piaţa San Marco, în faţa catedralei de unde Papa îşi rosteşte binecuvântările. Ca simpli membri ai delegaţiei, nu aveam prea multe de făcut. Ne-am retras de vreo două ori în micile cafenele italiene atât de lipsite de material plastic. În faţa unei felii de pizza sau a unei cafele tari ne tot întrebam – mândri foc – dacă italienii ştiu că bradul vine din zona maghiară a României şi dacă Papa o fi aflat că România este o ţară ortodoxă. Ne simţeam amândoi mai patrioţi la Roma decât eram de obicei acasă.
Un adevărat iubitor de ţară. Un partener de dialog perpetuu. Un director de conştiinţă într-o lume care pare să fi pierdut înţelesul profund al trăirii.
Domnule Paler, ne-ai lăsat mai singuri decât trebuie. Dormi în pace!