Melcul presei româneşti

Cât de ingrată a fost natura cu melcii! Să ai parte de un trup mucilaginos, de târâtoare, şi, ca şi cum nu ar fi fost îndeajuns, ursitoarele să-ţi trântească în spinare o cochilie fără a cărei apăsare să fi lipsit de apărare. Viaţa de melc: viaţă trăită la 1 mm/secundă, viaţă al cărei refugiu e o firavă găoace de calciu. Fără să poată fugi, fără să se poată apăra, fără să poată riposta: aşa trăieşte un melc.
Multora le e scârbă de vâscozitatea lor semitransparentă. Adesea îi călcăm în picioare fără să observăm. Şi, cu toată existenţa lor nesemnificativă, melcii sunt importanţi. Sunt importanţi nu doar din motive romantice, ci şi ca delicatesă pentru rafinaţii gurmanzi. Aşa sunt melcii… stranii făpturi cu ochii în vârful a două antene.
Altă stranie făptură cu ochii în vârf de antene a fost protagonista scandalurilor din ultima vreme. Ca şi melcii, această făptură are o existenţă ingrată. Îşi umple zilele de târâtoare cu compromisuri de o consistenţă vâscoasă. Se deplasează cu o lentoare proverbială, iar cochilia ei protectoare este o lege la fel de friabilă ca şi cascheta calcificată a melcului. Nu se poate apăra, nu poate riposta, trăieşte ca un melc, dar este în neputinţa ei atât de importantă. Căci este o instituţie naţională şi toţi politicienii o doresc ca aperitiv delicios la cina din fiecare seară. Este melcul mass-media autohtone: Televiziunea Naţională Română, al cărei director, Tudor Giurgiu, a demisionat invocând imposibilitatea de a mai asigura independenţă editorială.
S-a discutat mult în săptămâna ce a trecut despre independenţa presei române, fără a se discuta suficient despre confuzia creată între ceea ce este independenţa presei şi ceea ce este neutralitatea ei. Astfel, pe forumurile ziarelor continuă să apară acuze amare din partea cititorilor care reclamă nu atât lipsa de independenţă, cât lipsa neutralităţii unor anumite publicaţii.
Libertatea jurnaliştilor de a-şi exprima opinia este vitală pentru o societate. Însă o presă care să reflecte neutru realitatea politică este un ideal nu doar imposibil de atins, dar şi indezirabil. Pentru toate instituţiile mass-media private este naturală o luare de poziţie ferm orientată către un pol sau altul al doctrinelor politice, în funcţie de adeziunile consiliului redacţional şi ale patronatului. În Franţa, orientarea vădit stângistă a celebrului cotidian Liberation nu mai este de mult un subiect de scandal, în timp ce conservatorismul asumat al faimosului Le Figaro este deja un truism. O presă democratică nu este un vast şi arid peisaj al neutralităţii, ci o balanţă cu talgerele sensibil şi egal echilibrate. Cumpărăm ziare nu doar pentru a ne informa, dar mai mult pentru a citi opiniile unor jurnalişti care ne plac. Ne plac deoarece gândesc în acelaşi sens în care gândim şi noi. Şi astfel de oameni trebuie să fie liberi să scrie ce vor, dar ce trist ar fi dacă ei ar practica neutralitatea.
Această judecată nu este valabilă şi pentru delicatesa presei din orice ţară. Nefiind o instituţie privată, vocaţia majoră a oricărei televiziuni naţionale este echidistanţa. Lipsită de un patronaj identificabil tocmai datorită numărului covârşitor de mici patroni pe care îi are (toţi cetăţenii plătitori de taxe), Televiziunea Română trebuie să fie stâlpul pe care se sprijină balanţa presei române. De 17 ani însă, printr-o lege infamă, clasa politică abuzează, la vedere, TVR-ul. De 17 ani, politicienii siluiesc televiziunea publică, tranformând-o într-un melc neputincios cu o neîmplinită vocaţie de reper moral.
[email protected]