Frica de autosuspendare

Unul dintre dezavantajele vârstei mature este că le ştii pe toate. Celălalt este că ai amintiri, dar nu despre acest al doilea avantaj vreau să vorbesc aici.
Cu toţii avem prieteni sau cunoştinţe care se maturizează. Adică le ştiu pe toate. Nu se poate face aşa ceva, pentru că au făcut-o alţii. Nu vei avea succes cu iniţiativa ta, pentru că uite ce a păţit vărul Pantelică. Dacă faci aşa, o să ţi se întâmple asta. Mai bine nu faci nimic şi stai liniştit. Necazurile îi ocolesc pe cei care stau în banca lor. Dacă te bagi, te mănâncă vecinii, asociaţii, prietenii, salariaţii. Ce-ţi trebuie bătaie de cap?
Voi fi având eu o minte mai zburdalnică, dar pe mine mă impresionează foarte mult oamenii maturi, care recunosc că nu ştiu nimic. Cei care caută, învaţă, cercetează, calculează şi, la un moment dat, se apucă de treabă cu o încăpăţânare de neclintit. Am văzut de multe ori acţiuni începute cu tam-tam, sunete de tobe şi alămuri şi terminate în liniştea eşecului. Am văzut oameni care confundă iniţitiva cu acţiunea şi vorbitul cu făcutul. La un moment dat, mi se părea chiar că am prea mulţi din specia aceasta în jurul meu.
Să luăm familia Popescu – numele este schimbat, ca în toate poveştile mele. Doi absolvenţi de chimie, cu rezultate bune, dar nu strălucite la şcoală, ajunşi profesori la două licee dintr-un oraş de graniţă din vestul ţării. Salariile nu le ajungeau – rate la casă, rate la CEC, rate la mobilă, CAR-uri (generaţiile mai tinere nu înţeleg ce spun eu aici, dar cât de bine le pricep cei de vârsta mea!), şpaga la doctori pentru medicamente, o pungă de 250 de grame de cafea Wiener (aia aurie, vă mai aduceţi aminte ?) care costa 300 de lei, şpaga pentru benzină, întreţinerea apartamentului, în care mai mult nu curgea apa, nu erau gaze şi nu era lumină. Ca să se încropească puţin, dădeau meditaţii şi preparau tot felul de alifii pe care le ambalau în recipiente reciclate şi le vindeau la „ociko-piaţa“ – nu ştiu cum se scrie, dar ştiu că înseamnă „piaţă de vechituri“ sau talcioc, pe ungureşte. Se duceau duminica şi vindeau creme cu lanolină pentru mâini, săpunuri cu sulf pentru acneea juvenilă, lapte de faţă cu miere, deodorante cu ceară de albine pentru domnişoarele şi doamnele care nu găseau pe piaţă decât laptele cu castraveţi Doina şi săpunul Cheia. Reţetele le preparau pe baza unor cărţi vechi de farmacie, pe care le găsiseră la anticariat, iar substanţele erau dintre cele mai banale: sodă caustică şi osânză de porc pentru săpunuri, ceară de albine, miere şi plante medicinale, sare de bucătărie etc. Sculele pe care le foloseau erau şi ele dintre cele mai obişnuite: crătiţi de inox, eprubete şi baloane din laboratorul şcolii, un mixer de bucătărie cumpărat de la ungurii care veneau la talcioc, termometru uman….
Li s-a dus faima. Făceau preparatele cu apă termală şi sulfuroasă sau cu apă distilată pe care şi-o pregăteau singuri într-un fel de alambic în bucătărie. Lucrau foarte curat, conştienţi fiind că oamenii voiau să scape de coşuri şi de eczeme, nu să capete unele noi. Faima în creştere le-a adus şi farmacişti, şi doctori care nu găseau ce le trebuia în depozitele centralizate ale statului, aşa că le trimiteau pacienţi cu râie, păduchi, eczeme, infecţii cutanate şi alte necazuri ale căror nume nu le ştiu. Aşa i-a prins Revoluţia. Cu ştiinţa combinării unor materii prime simple, pentru a face produse de care oamenii aveau nevoie.
Au ezitat mult. Aveau ideea că acum piaţa e liberă şi vor veni tot felul de produse din Occident care îi vor elimina urgent din nişa lor măruntă. Dar salariile tot nu ajungeau, copiii se măriseră şi voiau calculator şi „unu mai la doi mai“, cum zice doamna, cu o formulă pe care numai părinţii de adolescenţi o înţeleg cu adevărat.
Aşa că s-au apucat din nou de lucru. Au cumpărat cărţi din Ungaria (în limba engleză), au intrat în legătură cu un farmacist din Budapesta, care le-a comandat o listă lungă de produse manufacturate, au luat un împrumut la bancă, girat cu apartamentul şi maşina, şi au început să lucreze. Au dat faliment în primăvara lui 1997, când au importat componente la 3.500 de lei dolarul şi a trebuit să le plătească la 9.000 de lei dolarul, cât se făcuse după trei luni. Maşina şi apartamentul le-au fost luate de bancă, dar au reuşit să devină chiriaşii băncii, adică au obţinut să nu-i dea afară şi să nu se vândă. Pentru scurt timp, el s-a încurcat cu o tânără domnişoară, care îi înţelegea necazurile şi îi lua şi ultimii dolari rătăciţi prin buzunare după faliment.
Dar nu s-au lăsat. Au luat-o de la început. Ştiau ce greşiseră. S-au hotărât să producă ei înşişi componente naturale şi să facă produse pentru piaţa externă şi nu să importe componente sintetice pentru piaţa internă. Aşa a început cea mai mare firmă de produse cosmetice naturale din România şi una din cele mai mari din Europa. Acum lucrează sute de hectare cu plante medicinale. Zeci de farmacişti şi chimişti lucrează pentru ei. Un sediu ca de firmă multinaţională. Iar produsele lor se vând în toate colţurile Europei. Fac export în Japonia şi Canada. Din când în când, le bate la uşă câte un fond de investiţii, care le oferă sume astronomice pentru firmă. Dacă îi întrebi de ce refuză, te întreabă, la rândul lor: şi apoi, noi ce facem? Că doar nu ne-om suspenda singuri…. Oricum, mai avem multe de învăţat în cosmetică.