Suspiciunea

Ce poate face un demnitar asupra caruia planeaza suspiciunea coruptiei? Nu este o situatie neobisnuita, aproape fiecare demnitar care are cit de cit suprafata publica are deasupra capului un semn de intrebare. Incerc sa-mi aduc aminte cine a scapat in ultimii doisprezece ani fara aceste acuze: Andrei Plesu, Daniel Daianu, poate Ion Iliescu si oarecum Emil Constantinescu sau Mugur Isarescu. Cam atit. Toti ceilalti demnitari din Bucuresti, aflati la un moment dat in functii de mare vizibilitate, au avut cite o tinichea zornaitoare. Petre Roman cu afacerea Airbus, Theodor Stolojan cu Multicom Dubatti, Adrian Nastase cu casele, Radu Vasile cu achizitii de automobile, Nicolae Vacaroiu cu SOV si cite si mai cite. In general, publicul este tentat sa creada si sa consume indelung articolele de presa care se refera la coruptia demnitarilor, caci publicul considera ca demnitarii sint corupti. Este o credinta atit de inradacinata, incit aproape automat cind primesti o functie primesti si calificativul de corupt. Daca ai cere probe, ti s-ar raspunde ca ele exista, dar nu sint accesibile. Si totul pluteste intr-o apa tulbure, din care nimeni nu iese curat.

Situatia este grava, pentru ca atit publicul, cit si institutiile internationale considera ca una din problemele cruciale ale Romaniei este coruptia. Coruptia la toate nivelurile, de la spaga data doctorului ca sa te opereze sau infirmierei ca sa-ti schimbe asternutul patului de spital, trecind prin atentia oferita politistului care te-a prins cu actele in neregula sau cu exces de viteza si ajungind la comisionul cvasilegal pe care ti-l solicita vamesul pentru a te incadra intr-un articol mai convenabil din punctul de vedere al taxelor la un import. Sau coruptia generalizata din sistemul salarizarii in institutiile de stat: salariile brute m

ici, ceea ce dezavantajeaza omul la pensie, dar sporurile mari, ceea ce avantajeaza salariatul acum, la fiecare plata a salariului. In sectorul privat, sporurile nu exista. Salariul negociat se scrie in cartea de munca, daca se scrie, caci taxele sint atit de mari incit oamenii prefera sa plateasca si sa lucreze cu evitarea legii. In sectorul privat exista sisteme de premiere, dar asta este cu totul altceva.

Una din sursele credintei ca orice demnitar este corupt este deficitul de cunostinte. Oamenii nu stiu cum se cheltuiesc banii publici si atunci isi imagineaza tot felul de scenarii. Foarte putine ministere si institutii publice din Romania publica rapoarte anuale de activitate sau bugetul de venituri si cheltuieli. De curind am vazut un raport anual al unei societati romane de mass-media si m-a derutat complet modul confuz de raportare a datelor economico-financiare si a programelor de dezvoltare. Mari realizari erau considerate achizitiile de echipamente sau de tehnologie. Nici un fel de calcul de productivitate, nici un plan pentru anii urmatori, nici o referinta la modul in care sint indeplinite sarcinile stabilite prin lege sau misiunea autoasumata. Pur si simplu, dupa ce citesti un asemenea raport, ai mai multe suspiciuni si confuzii decit aveai inainte de a-l citi. Ti se pare ca autorii raportului anual au vrut cu buna stiinta sa ascunda anumite aspecte ale vietii organizationale.

O alta sursa a suspiciunii de coruptie este modul in care se executa achizitiile publice. In cele mai multe tari europene, achizitiile sint separate de executie, prin formarea a ceea ce se numeste unitatea de aprovizionare-achizitii a ministerului sau a serviciului public respectiv. Aceste unitati au o structura care le permite controlul incrucisat, au proceduri legale de functionare si sisteme de evitare a conflictelor de interese. In acest fel, demnitarul este protejat de orice fel de acuza ca a intervenit in semnarea unui contract de achizitii sau in selectia unui furnizor. Demnitarul face politica, nu cumpara calculatoare, automobile sau celulare. Iar cei care cumpara nu au a face decit politica unui pret bun la parametri de calitate ceruti. Fiecare cu meseria lui.