Biodiversitatea – un argument strategic

Ne-am obisnuit sa auzim cum politicienii nostri enumera avantajele viitoarei noastre prezente in structurile europene si euroatlantice. Fireste, avantaje certe, cele ale unei lumi care nu si-a incetat de peste jumatate de secol progresia in bunastarea materiala a spatiului comun european, sub semnul sigurantei date de forta comuna a NATO.

Dar nici o tara nu poate sa fie multumita cu ideea ca se va alatura unui asemenea spatiu doar pentru a beneficia in liniste de avantajele acestuia. Ar fi imposibil pentru ca principiul extinderii (atit in cazul NATO, cit si al UE) se bazeaza, in egala masura, si pe rationamentul pozitiv, de cistig viitor, cu care opereaza viitorii nostri parteneri. Fiecare vrea sa cistige ceva in acest joc, noii actori (chiar daca saraci in termenii economiei de piata) trebuie sa fie interesanti printr-o oferta proprie, poate mai subtila, poate valabila in termenii unei viziuni pe termen mediu sau lung. Cea care ia in considerare ca valori esentiale cu totul alte elemente decit cele pe care se bazeaza sistemul actual, elemente care au fost deja identificate ca fiind potentialele solutii pentru situatiile de criza care incep sa zguduie din ce in ce mai puternic sistemul „statului bunastarii“. O lume suprasolicitata tocmai de cresterea economica, producatoare si de costuri negative ce se resimt acum ca fenomene de sistem.

Un asemenea fenomen este si criza denumita, generic, „a mediului inconjurator“. O denumire generica, voit vaga, care acopera in fapt o succesiune de crize din ce in ce mai dese, mai ample, mai vizibile si cu efecte explozive la nivelul opiniei publice: crizele alimentelor contaminate, poluarile grave ale atmosferei, solului sau apelor, aparitia culturilor agricole cu organisme modificate genetic, depopularea unor regiuni rurale, disparitia unor meserii traditionale din sectorul agriculturii etc. Au fost incercate diferite raspunsuri. Spre exemplu a fost inventat sistemul „agriculturii ecologice“ (o foarte profitabila afacere generind instantaneu lanturi de magazine cu preturi in categoria lux), dar, iata, recentele evenimente din Germania arata ca agricultura ecologica nu poate evita sursele de contaminare din partea celorlalte sisteme ale lantului economic.

Logica gindirii politice strategice a aliantelor a nascut deci cererea pentru gasirea unei contraponderi. Nu in afara sistemului, ci, daca este posibil, inlauntrul sau si, din punct de vedere politic, procesul extinderii este o asemenea solutie. In termenii viziunii europene, o contrapondere posibila pentru criza ecologica este si „Initiativa ecoregiunii carpatice“, lansata si coordonata de Programul carpato-danubian al WWF (World Wilde Fund for Nature), sustinuta pe plan politic de declaratia comuna a sefilor de state si guvern din cele 14 tari central si est europene reunite la Bucuresti in aprilie 2001 in cadrul Summit-ului asupra mediului si dezvoltarii durabile, reuniune desfasurata sub dublul patronaj al presedintelui Ion Iliescu si al Altetei sale regale Printul Philip de Edinburgh.

Iar promisiunile facute atunci s-au realizat, astfel incit ieri, la Bruxelles, a fost lansat un foarte interesant si comprehensiv Raport asupra „Statutului Carpatilor“, practic prima mare analiza comparativa de uz public asupra avantajelor existentei unei zone de extraordinara biodiversitate intr-o parte a continentului care, doar peste citiva ani, va face parte integranta din structurile Europei Unite.

O biodiversitate care este un autentic argument strategic, asa cum de curind argumenta excelent la Bruxelles ministrul Petru Lificiu. Caci, recunoscuta ca atare, poate fi inclusa in lista monumentelor naturale pe care lumea sa le recunoasca si sa le protejeze ca atare, aceasta insemnind aparitia a 30 de „zone de prioritate“ propuse pentru conservare. Cu toate avantajele care ar decurge de aici: pe de o parte, pomparea de fonduri europene si internationale pentru sustinerea viabilitatiie economice a unui „plamin verde“ de o asemenea importanta, pe de alta parte, existenta posibila a unui „ecoturism“ foarte intens, dar si foarte difuz la nivelul populatiei rurale (deci exact contrariul unor megaproiecte copiind modelele americane!), aducator de certe venituri pe toata durata anului.

Dar, atentie, acestea sint probabilitati si nu certitudini, iar autorii raportului sint destul de lucizi pentru a sti ca, pentru configurarea ofertei ecoregiunii, esentiala este decizia politica nationala, optiunea clasei politice in favoarea unei perspective sau alteia.

Iata de ce, in prezenta unui asemenea raport interesant si constructiv, intrebarea „ce vrem sa fie Romania de miine?“ trebuie pusa din nou, cu foarte mare seriozitate, mai ales cind perspectivele aderarii la noile sisteme devin din ce in ce mai apropiate. Iar lipsa unei viziunii proprii asupra „statului de biodiversitate“, spre exemplu, lipsa unei stiinte sau a unei vointe ferme de a negocia politic acest argument strategic ne pot costa foarte scump ca natiune, poate printr-o „intrare prin egalizare si uniformizare“ in loc de o „statutare a diferentei“. Si, mai ales, daca „diferenta“ este in favoarea noastra si, in acelasi timp, este un element de care Occidentul european pare sa aiba din ce in ce mai disperata nevoie. Adica, in alti termeni, noi venim cu biodiversitatea, voi ce dati la schimb?