O gafa

Daca am fi avut o clasa politica normala si o viata politica normala, fara atatea laturi sordide si complicitati cu clientelele politice, nu mi s-ar fi parut deplasata instituirea unei obligativitati a „dreptului la replica“, desi prin alte parti, din cate stiu, el este inclus in cutumele bunului simt, fara a fi legiferat. La noi, insa, din nenorocire, nu se poate vorbi nici de o clasa politica normala, nici de o viata politica acceptabila. Si, deocamdata, nici nu sunt semne ca am putea fi optimisti in privinta aceasta. Comparand ce vedem pe scena politica actuala cu agitatia din „O scrisoare pierduta“, trebuie sa acceptam ca lumea lui Caragiale e aproape idilica. In ea pana si canaliile au farmec, ceea ce nu s-ar putea spune in legatura cu epigonii lor. De aceea „legea Pascu“, in jurul careia s-a facut mult zgomot in ultima vreme, a capatat caracterul unui puci politic impotriva libertatii presei.

Chiar si in conditiile noastre, pe mine m-ar fi satisfacut ideea lui Marko Bella, ca demnitarii si politicienii sa fie exceptati de la prevederile legii, intrucat criticile, la adresa lor, oricat de dure, intra in „riscurile profesiei“, de care erau constienti cand au intrat in politica. Existand o asemenea „exceptie“, parlamentarii ar fi putut pretinde ca n-au fost manati de interese egoiste, ci au dorit sa apere cetateanul de eventuale atacuri nedrepte. Dar, cu o asemenea prevedere, ar mai fi fost votata, oare, „legea Pascu“? Eu, unul, ma indoiesc. Chiar si faptul ca ea s-a nascut din frustrarile unui politician, iritat de ce s-a zis despre el in ziare, e semnificativ.

Sa fac o precizare. Am afirmat, intr-un alt numar al Gazetei de Sud, ca libertatea presei, la fel ca libertatea in general, nu inseamna atotputernicia „bunului plac“. La fel cum pe sosele nu se poate circula alandala, nici libertatea nu e reala fara respectarea unor reguli. In opinia mea, orice calomnie trebuie sa fie penalizabila, caci libertatea nu e un desert fara legi unde absolut orice e permis. Dar nu o dreapta intelegere a libertatii s-a urmarit prin „legea Pascu“. S-a dorit altceva. Dovada ca, in ultimul an, actuala Putere a incercat prin diverse mijloace, economice in primul rand, sa-si asigure niste mercenari in presa ori, cel putin, sa intimideze, sa descurajeze vocile prea critice. Cele intamplate la Radio reprezinta un episod plin de talc. Si, oare, e o pura intamplare ca Televiziunea nationala matura grijulie prin ograda Puterii? Sau ca unele televiziuni particulare, ca Pro TV sau Prima, se straduiesc vizibil sa nu „supere“? Ministerul condus de dl Dancu are si el rolul sau in domesticirea „cainelui de paza“.

Dupa parerea mea, „legea dreptului la replica“ a fost o gafa care a cam stricat jocurile. O gafa provocata de impulsivitatea autorului ei, dl Ioan Mircea Pascu, si facilitata de antipatia parlamentarilor (antipatie usor psihanalizabila) fata de libertatea presei. S-a vazut asta si din felul cum au dat inapoi, dupa ce scandalul a luat proportii, presedintele Iliescu si premierul Nastase. Motivele invocate sunt mult prea stravezii pentru a impiedica presupunerea ca deranjul provocat de scandal a fost mare. Ion Iliescu a zis ca legea este „eminamente democratica“, dar e „inoportuna“. Ce sa intelegem de aici? Ca nu e „momentul potrivit“ pentru ceva care e, in esenta, bun? Cam bizar rationament. Adrian Nastase, la fel de incurcat, dar la fel de interesat sa stavileasca valul de antipatie starnit, prin aceasta gafa, de PSD, a zis ca legea nu e o „prioritate nationala“. Pai, daca nu e o prioritate nationala, de ce a existat atata graba in votarea ei?

Probabil, nicaieri, politicienii si demnitarii nu sunt foarte incantati de libertatea presei, in sinea lor, dar o suporta ca pe o fatalitate a democratiei. Si, citind in gazete lucruri neplacute despre ei, se obisnuiesc cu o tacere stoica si ipocrita. A existat vreun „drept la replica“ al lui Clinton, in ziarele americane, cand s-a aprins scandalul Lewinski? Sau al lui Nixon dupa Watergate? Se pare ca, la noi, politicienii stau rau si in ce priveste uzul diplomatic al ipocriziei.