„Despre ură“, de Gabriel Liiceanu
Nimic nu este întâmplător pe lumea asta, pare să spună G. Liiceanu, un filosof-literat pentru care hazardul poate fi definit, aparent, în logica evenimenţialului… programat. Eseul „Despre ură“, apărut recent la editura pe care o conduce, este o radiografie filozofică, dar şi etică, făcută unui afect care ţine de ceea ce Scheler numea „Das Ressentiment“ (resentimentul).
Liiceanu distinge în premisele cercetării sale două tipuri de ură: ura de „pornire“ şi ura de „reacţie“. Taxonomistul român descoperă faptul că prima se produce din senin, e absolut imorală, dar nu are „fundament“ care să o fi născut, decât pe acela, gratuit, al invidiei faţă de „alteritate“ (îl urâm pe „spaniol“, „evreu“, „maghiar“ „rus“ sau pe cel „frumos“, „bogat“, dăruit de la natură cu haruri care nouă ne lipsesc), în timp ce a doua apare ca o reacţie la un rău făcut celui bântuit de setea unei revanşe îndelung amânate. Ura de „reacţie“ asta este: cel urât, precum şi „urâtorul“ se cunosc şi îşi vor întreţese vieţile în acest joc periculos pentru sufletele şi conştiinţele celor doi, chiar dacă războiul doar din partea unuia doar a pornit. Despre acest tip de ură vorbeşte Liiceanu pe larg aici. Propoziţia fundamentală care legitimează tipul său de abordare pare a fi cea din final: faptul de a-l fi urât pe Ceauşescu nu e acelaşi lucru cu faptul de a mă fi urât Ceauşescu pe mine. Tiranul m-a urât cu întreg aparatul său ideologic, care ar fi trebuit pus, mai degrabă, în slujba libertăţii mele ca individ unic. Pentru asta, l-am urât şi eu.
Eseul lui Liiceanu este, în sumă, o demonstraţie de logică aplicată la fenomenul a ceea ce el numeşte „socialismul victorios ca produs toxic aruncat în curtea nostră“.
Iniţial, Liiceanu afirmă că ura este un simptom al cuiva chinuit de reuşita celuilalt (pizma, invidia). Cei care au reuşit în viaţă, la diferite niveluri, se văd urâţi de cei care au ratat, de neisprăviţi. La acest prim palier, autorul constată că ura este neputinţa de a iubi şi-l urmează pe Goethe care credea că trebuie să ne „salvăm“ în faţa evidenţei prin practicarea iubirii faţă de persoana care ne impune. Nietzsche, citat şi el, era de o părere contrară: ca să urăşti pe cineva trebuie să-l consideri cel puţin egalul tău. Trebuie ca acela să merite „ura“ noastră, ca omagiu adus unei persoane puternice. Nu te baţi cu lacheii, obişnuia chiar Noica să spună. Pe scurt, iubirea e conjunctivă, ura e dis-junctivă. Demonstrând că românii au pierdut un adăpost al istoriei după venirea comuniştilor sprijiniţi de Moscova la putere, Liiceanu suspină după „patria noastră evaporată“ (Cioran). El consideră că ura s-a instalat temeinic în România abia după abdicarea Regelui Mihai, o dată cu pătrunderea tancurilor Armatei Roşii în ţară şi cu instalarea crimei ca politică de stat în viaţa publică.
Cartea lui G. Liiceanu este o pledoarie pentru regăsirea de sine a intelectualului, sfâşiat între ură şi iubire (inclusiv de sine) şi un îndemn la purificare (lustrare) care poate veni inclusiv din interiorul celui care s-a ilustrat cu armele urii.
