De ce la Sparta

Ca romanul e din ce in ce mai departe de cultura, azi, pot intelege. El traieste sub o dubla presiune. A saraciei materiale, pe care i-o asigura guvernul, si a saraciei spirituale, pe care i-o asigura televiziunile noastre. In ce priveste saracia materiala, e de ajuns sa ne amintim celebrul precept latin, Primum vivere, deinde philosophari, „Mai intai sa traim, apoi sa filosofam“. Nu cred ca e nevoie de argumente in plus. Cine ii dispretuieste pe cei care gandesc, azi, la noi, cum se zice, cu stomacul comite o necuviinta, dispretuind umilintele pe care le impune mizeria intr-o tara unde milioane de oameni traiesc, potrivit statisticilor, sub nivelul saraciei. Cat priveste televiziunile, ele au devenit, dupa parerea mea, o primejdie nationala, prin vulgaritatea, violenta si prostul gust servite de ele.

Ce sanse mai are cultura in aceste conditii? Una singura. Si anume sa nu fie dispretuita si de autoritatile statului. Cu acest gand m-am dus la Forumul National al Culturii, desfasurat zilele trecute la Bucuresti. Eram hotarat sa ascult, nu sa vorbesc. M-am decis sa iau cuvantul abia dupa ce i-am ascultat pe presedinte, pe primul ministru si pe ministrul Culturii, surprins la inceput, apoi consternat de senzatia ca timpul se surpase. Forumul la care asistam semana izbitor cu un Congres al Culturii de-acum doua decenii, la care am refuzat sa vorbesc. Acelasi festivism gaunos, aceleasi reverente ipocrite facute culturii. Reverente care, acum doua decenii, voiau sa camufleze teroarea, in timp ce reverentele de la Forum voiau sa camufleze indiferenta autoritatilor fata de cultura sau chiar un dispret cinic, cum am remarcat in interventia primului ministru.

Cum am marturisit, eu nu cred ca problema culturii e o problema doar a intelectualilor. Pentru a ma explica mai bine, am dat exemplul unei biserici de pe strada Stirbei Voda pe care o vedeam zilnic, inainte de decembrie ’89, pregatita pentru a fi mutata in spatele unor blocuri. Se scosesera din ea icoanele, odoarele, altarul, tot ce tinea de duhul, de sacralitatea ei. Ramasesera doar zidurile. Si mi-am permis sa le atrag atentia demnitarilor veniti la Forum ca important nu e doar sa ne integram in NATO si in Uniunea Europeana. Important e si cum ne integram. Oricat de indoielnic ar fi riscul de a ajunge sa semanam bisericii amintite, sa ducem in NATO si in Uniunea Europeana doar cochilia unei tari, fara sufletul ei, fara spiritul ei, el nu trebuie dispretuit si minimalizat. Politicienii pot face, cel mult, istorie intr-o tara. Nu si destin. De aceea grija lor fata de cultura nu e o favoare pe care o fac culturii. Si nu e nici facultativa. E o obligatie. Caci numai cultura poate face destin, in prelungirea istoriei. Drept care mi-am permis sa sugerez politicienilor sa-si schimbe biletele cumparate, eventual, pentru Coasta de Azur, luandu-si unele pentru Sparta.

Sugestia aceasta a putut sa para unora o ironie. Nu era. Am formulat-o cat se poate de serios. Nicaieri, din cate stiu, nu se poate vedea un mai drastic avertisment pentru cei care mizeaza doar pe istoria imediata, dispretuind cultura si ignorand consecintele pe termen lung ale acestui dispret. Cum am invatat in scoala, Sparta si Atena erau rivale in antichitate. Si ce-a ramas din aceasta rivalitate? Atena, cu Parthenonul pe Acropole, e si azi un loc special, privilegiat, al Europei. Celebritatea Parthenonului nu se opreste la estetica. Are efecte si in veniturile Greciei din turism. In schimb, la Sparta, care a mizat doar pe forta militara, vantul spulbera praful, ca o pedeapsa, peste o istorie demult expirata. Cateva cioturi de pietre, lipsite de importanta, e tot ce-a ramas din gloria de odinioara.

Sunt convins ca, dupa o vizita la Sparta, chiar si ministrul nostru de Finante ar cadea pe ganduri si s-ar rusina de bugetul alocat Culturii. Dl Razvan Theodorescu s-ar jena sa mai sustina ca acest buget e „decent“. Si nici primul ministru nu s-ar repezi, poate, sa sugereze, cinic, ca grija prea mare pentru identitate miroase a „nationalism“ si ca a deplange mizeria in care se zbate cultura azi are ceva de „sentimentalism samanatorist“. Dupa o vizita la Sparta, oficialii nostri ar renunta, poate, inclusiv la argumentul ipocrit ca „tara trece prin vremuri grele“, de aceea nu pot rezerva Culturii decat faramituri. Si-ar aminti ca aceste „vremuri grele“ n-au venit singure si ca nu cu „faramituri“ s-au jucat cei care au profitat de ele.

Din pacate, insa, politicienii nostri prefera sa se duca pe Coasta de Azur.