Jariştea, comuna Săcelu: un drum şerpuit şi denivelat urcă printre dealuri, către o destinaţie incertă. Satul e compus din patru familii, ce trăiesc izolate pe un vârf de deal.
GORJ. Întretăiat de poteci care te conduc spre inima pădurilor din apropiere, drumul devine un adevărat chin atunci când plouă şi nici un mijloc de transport nu mai reuşeşte să se aventureze către satul izolat şi să se lupte cu noroiul şi pantele abrupte. Deşi ploaia este demult o Fata Morgana în zonă, puţini se încumetă să urce la Jariştea cu altceva decât cu căruţa. O dată ajuns în vârful dealului, urmărind firele de înaltă tensiune agăţate pe stâlpi, laşi în urmă civilizaţia şi îţi dai seama că singurul lucru care îţi creează convingerea că te îndrepţi către o zonă locuită este tocmai reţeaua de electricitate.
Tot mai puţini
Pustietate… Nici un semn de viaţă pe drum sau prin preajmă. Urme de roţi de căruţă, paie rămase agăţate prin tufe, un ambalaj de la o cutie de săpun. Nici măcar o voce în tunelul de frunze ce mai ţine răcoare şi te conduce către capătul satului, cum mergi dinspre Săcelu. Două clăi de fân acoperite în capăt cu folie de plastic peste care a fost aruncată câte o anvelopă uscată, pentru ca vântul să nu răscolească paiele. Prima casă îi aparţine Valeriei Stăncioi, de 70 de ani. Pe faţadă este montată o antenă TV, iar la poartă, într-un stâlp, stă agăţat un transformator pe care e scris cu majuscule „JARIŞTEA“. Nici ţipenie de om după gardul de lemn înnegrit de la uleiul cu care a fost îmbibat. Bătrâna e probabil la adunat de fân sau la cules pe prune. De câţiva ani a rămas singură, cei trei copii, două fete şi un băiat, plecând la oraş, unde şi-au găsit câte un loc de muncă şi şi-au făcut altă viaţă.
O singură fântână
La câteva zeci de metri pe dreapta, după casa Valeriei Stăncioi, se află o locuinţă părăsită. O curte largă, în care nici buruienile nu mai cresc din cauza secetei – un cerdac, geamuri sparte, un stâlp de susţinere rupt. Lemnul a fost măcinat de carii şi uscat de soarele şi vântul anotimpurilor care au trecut peste Jariştea. Jumătate din poarta de la intrarea în curte a picat, iar pe cealaltă jumătate este bătută în cuie, nu se ştie din ce an, o bucată de tablă cu anunţul „casă de vânzare“.
La alte câteva zeci de metri de drum se aude zarvă: două vaci culcate în fân, un cal lipit cu gâtul de un prun uscat şi câţiva săteni care stau aplecaţi pe sub pomi şi adună prune. În apropiere, o fântână fără găleată: „Este singura fântână din sat, dar cei care au rămas nu o folosesc. Lumea bea numai la nevoie. Am pus o sticlă legată cu o sfoară să scoată apă cine vrea. Am şi eu casă şi teren aici, dar locuiesc în alt sat. Vin numai să fac muncile“, a povestit Constantin Nistor, un pensionar de 63 de ani.
Un drum blestemat
Din registrele Primăriei Săcelu rezultă că la Jariştea nu mai există decât patru persoane cu drept de vot.
De altfel, localitatea de pe coama dealului este împărţită între comunele Săcelu (cinci case) şi Crasna (trei case). Drumul reprezintă cea mai mare problemă a celor care au rămas pe deal: familiile Dănăşel, Stăncioi şi Jumolea: „Drumul ăsta ne-a chinuit viaţa şi, dacă ar fi asfaltat, s-ar rezolva multe probleme. Nu putem să ne ducem nici după apă, nici după nimic. Mai luăm de la nişte izvoare de aici din vale, de lângă casă, sau plecăm patru kilometri până la Crasna, că pe partea aia e drumul mai bun. De trei ori pe săptămână mă duc cu butoaiele. Într-o zi m-am trezit cu fiu-miu că a venit cu maşina până la poartă. Nu ştiu cum a urcat. A mea e fărâmată rău. Apă nu bagă nimeni, dar măcar să facă drumul“, a spus Ion Dănăşel, de 61 de ani, pensionar. Bărbatul locuieşte la Jariştea împreună cu soţia Sinelia. Cei doi au grijă de nepoţica lor, Laura Maria, care are numai trei ani. Micuţa îşi petrece vara la bunici şi încearcă să se adăpostească aşa cum poate de razele soarelui.
