Mizele NATO

Initial, dupa cel de-al doilea razboi mondial, politica NATO s-a bazat pe un singur pilon de rezistenta: asigurarea fortelor necesare pentru apararea colectiva impotriva adversarului pe care-l reprezentau armatele reunite in Pactul de la Varsovia. Gindirea strategica si principiul politic care exprimau chintesenta acestei constructii de securitate erau reunite in prevederile Articolelor 5 si 6 din Tratatul de la Washington, proclamind angajamentul solemn al aliatilor de a considera orice atac asupra unuia drept atac impotriva tuturor.

Articolul 5 reprezenta fundalul teoretic pe care s-a desfasurat – pe planul strategiei militare, dar si pe cel al conversatiei politice – dialogul de peste jumatate de secol, tensionat si mereu aproape de explozie, intre supraputerile sfirsitului de secol XX, atunci cind soarta lumii se juca in functie de puterea de convingere a „mijloacelor de disuasiune nucleara“ de care dispunea fiecare dintre parti.

Numai ca, pina la 12 septembrie 2001, Articolul 5 a reprezentat doar un fundal teoretic, unii analisti chiar grabindu-se sa sustina ca, dupa prabusirea comunismului si deza- gregarea URSS, Occidentul nu are de ce sa se mai teama de nici un fel de amenintari militare.

Numai ca, la nivelul strategilor NATO, lucrurile n-au stat niciodata atit de simplu, pentru ca stiau foarte bine ca jocul politic (cu atit mai mult cel militar) nu poate fi tratat niciodata in maniera primitiva a stabilirii de dicotomii de tipul alb/negru. Sacrosantul Articol 5 al Tratatului de la Washington a fost prelucrat si redefinit in 1999 nu in functie de realitatile momentului respectiv, ci de ceea ce se desena in subteran ca viitoare reorientare a cimpurilor de forte pe plan international. In comunicatul final al summit-ului de la Washington (aprilie 1999) se poate citi acest extraordinar de important Articol 24: „Orice atac armat asupra teritoriului unuia dintre aliati, de oriunde ar veni, va fi tratat conform prevederilor Articolelor 5 si 6 din Tratatul de la Washington (cel din 1949 – n.r.). Cu toate acestea, securitatea aliantei trebuie sa ia in seama noul context global. Interesele de securitate ale Aliantei pot fi afectate de alte crize de o natura mai vasta, inclusiv de acte de terorism, sabotaj si crima organizata si de intreruperea circuitelor de aprovizionare cu resurse vitale. Miscarea necontrolata a unor mase mari de oameni, consecinta mai ales a unor conflicte armate, poate sa puna probleme de securitate si stabilitate care sa afecteze alianta. In Articolul 4 al aliantei exista prevederile necesare pentru consultari intre aliati si, atunci cind acest lucru se dovedeste necesar, pentru coordonarea eforturilor lor in organizarea unui raspuns la riscurile de aceasta natura“.

Iata contextul in care NATO a decis sa actioneze foarte rapid: a invocat posibilitatea aplicarii Articolului 5, iar cind a facut-o, a fost clar ca alege nu formula stricta „atac armat“ din Tratatul din 1949, ci prevederile mult mai deschise ale formularii din 1999, practic introdusa acum, de facto, ca precedent juridic pentru orice situatie similara pe viitor.

Iata si explicatia pentru care, in ziua in care la Bruxelles incepea vizita presedintelui Putin, Lordul Robertson sustinea o serie de teze uimitor de indraznete si novatoare la Berlin, in cadrul lui „Welt am Sonntag Forum“. In primul rind, cu un mesaj direct – fara echivoc si istoric ca semnificatii – la adresa Rusiei: „Trebuie sa ducem pe mai departe relatia dintre Rusia si NATO. Exista acum o sansa pe care nu ne putem permite s-o ratam. In ochii rusilor, Articolul 5 a reprezentat chintesenta demonstratiei orientarii antiruse a NATO. Acum, noi am evocat Articolul 5, dar intr-un context cu totul diferit, un context pe care Rusia il poate intelege. Trebuie sa construim pe mai departe folosind puterea acestui moment si, de ambele parti, sa eradicam stereotipele inca ramase de pe vremea Razboiului Rece“.

O alta afirmatie foarte interesanta este cea privind rolul viitor al NATO in lupta antiterorista, raspunzind astfel unei serii intregi de atacuri produse in subteranele bataliei diplomatice de la Bruxelles, Robertson fiind acuzat „ca a lasat ca NATO sa treaca de la nivelul actiunii militare de anvergura, la cel al unor organizatii politienesti sau de securitate nationala“. Secretarul general al aliantei arata ca „prin definitie, nimeni nu poate opri atacurile teroriste sinucigase. Dar celelalte, da. Pentru ca in spatele soldatilor de rind, angajati in actiunile teroriste, se afla coloneii si generalii armatelor teroriste, iar ei n-au nici un fel de dorinta de a muri“. Ei trebuie urmariti, „loviti acolo unde ii doare“, in primul rind prin oprirea posibilitatilor de aprovizionare financiara. Cine o va face? „Poate ca NATO nu este organizatia cea mai importanta in combaterea terorismului international. Dar nu am epuizat inca potentialul de colaborare cu tarile partenere… Consiliul de parteneriat se poate concentra in mod special pe problemele privind terorismul. Spre exemplu, controlul eficient al frontierelor este o problema deosebita pentru unele dintre tarile partenere din Asia Centrala. Daca vom putea folosi Consiliul de parteneriat pentru a analiza mai atent aceste probleme, atunci vom face viata teroristilor cu mult mai grea“.

Un avertisment foarte important este dat europenilor: „Trebuie sa mergem mai departe pe linia politicii europene de aparare si securitate. Evenimentele din 11 septembrie vor duce inevitabil la o noua discutie asupra rolului global al SUA. Izolationistii se vor folosi de aceste evenimente pentru a-si sustine pledoaria in favoarea reducerii angajamentelor mondiale ale SUA… Sigur ca europenii se pot astepta la o atitudine mai dura a SUA privind repartitia transatlantica a eforturilor. Daca asa ceva se va intimpla, daca intr-o zi Congresul SUA ii va intreba pe europeni: „Ce-ati facut pentru mine in ultima perioada?“ – „ar trebui sa fim in stare sa oferim un raspuns decent. Iar solidaritatea politica nu reprezinta decit o parte a raspunsului… El trebuie sa includa vointa europeana de a dezvolta capacitati serioase de management de criza, alaturi de o noua baza de tehnica militara“.

In fine, un mesaj care ne intereseaza direct in perspectiva summit-ului de la Praga: „(recentele evenimente – n.r.)… au intarit si logica extinderii NATO – din cauza ca marile coalitii de care avem nevoie fac ca notiunea de <> si <> sa fie si mai putin relevanta. Aceste evenimente au dus si la cresterea valorii parteneriatelor pe care le avem, deoarece legaturile pe care le-am cladit cu Rusia si chiar cu zone indepartate din Asia Centrala se pot dovedi de o importanta cruciala in caz de urgenta“.

In prezent, NATO devine „alianta de dupa coalitie“, unul dintre scopurile principale fiind, ca si in cazul UE, ducerea la bun sfirsit a operatiunii „Aliatul Rus“. Insa, cu alte mize, niciodata antagonice, dar complementare in masura in care „pentru moment, NATO reprezinta cel mai bun si unicul joc existent. Politica europeana comuna de aparare si securitate este in etapele de inceput, iar structurile si functiile ONU si OSCE sint diferite si cu siguranta ca nu reflecta pe cele ale NATO, unica in compunerea, puterea si coeziunea sa“. Dar, acum, impreuna cu Rusia, intr-o noua reorganizare de putere la nivel mondial?