Institutul „Open Society“ (al carui sediu se afla la Budapesta) a prezentat ieri, la Bruxelles, prima serie de rapoarte privind modul in care zece tari candidate la aderare (printre care si Romania) indeplinesc criteriile politice Copenhaga in doua sectoare: independenta justitiei si protectia minoritatilor. A doua serie de rapoarte, acoperind sectoarele coruptiei si cel al tratamentului egal pentru barbati si femei, va fi lansata pe piata europeana la mijlocul anului viitor.
Ar fi o greseala sa minimalizam importanta acestor documente, deoarece, inca de acum doua saptamini, atunci cind ne-a parvenit primul set de informatii asupra tematicii dezbatute, se preciza faptul ca prezentarea rapoartelor va avea loc in prezenta lui Graham Avery de la Comisia Europeana si ca, mai mult, presedintele Institutului „Open Society“ va inmina personal aceste documente lui Eneko Landaburu, coordonatorul general la nivelul Comisiei Europene al procesului de negocieri cu statele candidate, precum si comisarului Verheugen. Mai mult, in conferinta de presa de ieri, presedintele Open Institute a afirmat ca materialele nu constituie ceva nou pentru Comisia Europeana. In al doilea rind, ar fi gresit sa nu dam atentie momentului in care apar aceste texte, larg difuzate acum in toate mediile politice influente din Bruxelles, dat fiind ca lansarea oficiala s-a facut in cadrul unui prinz oferit de Centrul de studii politice din Bruxelles: sintem exact in momentul in care responsabilii Comisiei Europene adauga ultimele paragrafe la Rapoartele de tara care vor fi publicate in noiembrie. In al treilea rind, ar fi o eroare sa nu sesizam faptul ca, la nivelul Romaniei, atit de necesara si utila prezenta activa a societatii civile – ca garant al unei democratii viabile – este asimilata, cel putin pina in prezent, doar cu activitatea, parerile, analizele si sentintele date de „Open Society“, fara sa mai fie difuzat vreun alt punct de vedere, al unei alte fundatii, poate la fel de reprezentativa pentru Romania.
Acesta este contextul in care, la Bruxelles, toti colegii mei au primit aceasta unica viziune a societatii civile asupra realitatilor romanesti din domeniul independentei justitiei si protectiei minoritatilor, preluind-o, la modul cel mai firesc si bine intentionat, drept „analiza de referinta“ care, incepind de azi, se va regasi in banca de date folosita atunci cind se scriu articole sau se face o referinta la Romania. O analiza de referinta realizata la sediul din Budapesta, dar cuprinzind contributiile individuale venite din partea unor personalitati din fiecare tara; in cazul Romaniei, pentru sectorul „independenta justitiei“, contributiile respective sint semnate de Horatiu Dumitriu, de la firma „Musat & Asociatii“, de Monica Macovei de la „Comitetul Roman Helsinki“ si de Renate Weber, iar pentru domeniul „protectia minoritatilor“, de Monica Macovei, Gabriel Andreescu Florin Moisa si Renate Weber, precizare interesanta prin multiplele perspective pe care le deschide.
Ce contin analizele?
Afirmatii, descrieri de situatii, concluzii implicite sau explicite atit de grave incit, in mod obiectiv, dupa lecturarea materialului, orice decident politic european va fi bantuit, in cel mai fericit caz, de spectrul unei persistente indoieli: oare face bine Comisia Europeana atunci cind, in numeroase rinduri, prin vocea domnului Gunter Verheugen, a afirmat ca Romania indeplineste criteriile politice Helsinki? Sa vedem.
In opinia noastra, primul Raport – cel privind protectia minoritatilor – porneste din start de la o prezumtie falsa de studiu, asimilind o problematica generala a „protectiei minoritatilor din Romania“ cu situatia unui singur segment al problemei: situatia minoritatii rome. Stiintific vorbind, este o prostie. Din punct de vedere politic insa, situatia este cu mult mai complicata deoarece un asemnea demers confuz nu poate si nu este intimplator. Tehnica este bine cunoscuta: „alege nivelul unei tinte globale, cel mai sensibil subiect si extrapoleaza-l la nivelul intregului, folosind cele mai atroce sau violente imagini pentru a-l intipari in memoria cititorului“. Exact asa se procedeaza si in acest caz, in tot raportul neexistind nici macar un paragraf asupra situatiei (pozitiv-fericite sau, dimpotriva, negativ-tragice) a celorlalte minoritati nationale care exista in Romania si care dispun de reprezentare parlamentara. Implicatiile de politica internationala ale acestei omisiuni facute de Institutul de la Budapesta sint doar aparent hilare: daca intr-un raport asupra protectiei minoritatilor nationale se spune ca este att de rau in cazul romilor, atunci oare (intrebarea apare firesc si ramine deschisa) ce s-o intimpla cu maghiarii, germanii, turcii, sirbii, albanezii, ucrainienii sau lipovenii?
Romania a devenit prima tara candidata care sa aprobe o legislatie completa antidiscriminare
Raportul este silit sa recunoasca faptul ca, prin promulgarea Ordonantei 137 din noiembrie 2000, „Romania a devenit prima tara candidata care sa aprobe o legislatie completa antidiscriminare, precum si o Strategie pentru imbunatatirea situatiei comunitatii romilor“, dar, fiindca nimic nu trebuie sa iasa bine, pe alte 40 de pagini rezulta ca, de fapt, ar fi vorba doar despre intentii bune, dar, pana acum, nu au fost transpuse in practica in termenele promise. De fapt, raportul preia, in sinteza, observatiile continute intr-un alt studiu intitulat „Pe Margine“-de data aceasta semnat de o prestigioasa echipa romaneasca de la acelasi „Open Society“, publicat acum citeva luni si oferit spre dezbatere Parlamentului European. Se vorbeste despre situatia tragica a unei comunitati pe care, „in mod frecvent“, medicii refuza s-o accepte si care are o durata de viata semnificativ mai mica decit a restului populatiei“, care a fost subiect de denigrare continua din partea unor politicieni in timpul campaniei electorale din 2000 si este in mod constant obiectul atacurilor de presa. Se vorbeste apoi despre situatii in care rromii au fost supusi tratamentelor injuste sau degradante din partea unor politisti „care le aminteau victimelor ce s-a intimplat cu romii din Romania in perioada Holocaustului din 1941“.
Cel de-al doilea Raport, cel privind independenta justitiei, semnaleaza o tragedie la nivel national, cu urmatoarele puncte centrale de referinta: „exista inca importante obstacole in fata realizarii unei justitii pe deplin independente, aici incluzind o insuficienta separare a puterilor, intruziunea executivului in problemele justitiei, fonduri inadecvate si control neadecvat al procesului acordarii fondurilor, coruptie endemica, precum si o lipsa persistenta de respect pentru principiile unei culturi legale care sa sprijine statul de drept“. Adica, mai in clar, „in ciuda unor protectii legale formale, judecatorii nu sint protejati efectiv fata de manipularea politica, in cursul anului 2001 inalti oficiali ai guvernului incercind in mod repetat sa influenteze deciziile judecatorilor in anumite cazuri“. Se acuza o „implicare excesiva a executivului in problemele justitiei“ si chiar daca „rolul separat al justitiei este proclamat de lege, este prost definit in practica, iar justitia nu are un reprezenant legal independent in relatiile cu celelalte organisme ale statului, fiind nevoita sa se bazeze pe institutii cum ar fi Ministerul Justitiei“. In plus, „zone largi ale jurisdictiei nu cad sub incidenta tribunalelor normale, ci sub cea a unui sistem separat de tribunale militare, cele care judeca si cazurile care implica politisti si care raspund imperativelor ierarhiei militare. In consecinta, scade foarte tare capacitatea justitiei de a juca un rol in micsorarea exceselor la nivelul executivului“. Se mai noteaza ca executivul se implica in „numirea, evaluarea si promovarea judecatorilor“, fapt care „ar putea influenta independenta acestora“, „in special membrii Curtii Supreme si judecatorii Curtii Constitutionale parind vulnerabili la influentele politice“. Nu lipseste si observatia ca „exista o perceptie foarte larga la nivelul opiniei publice privind coruptia din aparatul de justitie“, „aplicarea deciziilor cerind foarte mult timp“.
Autoritatile romanesti ar trebui sa raspunda rapid, cu argumente clare si fapte concrete, la tot ceea ce inseamna analiza negativa, implicita sau explicita, continuta in aceste documente. Daca nu, faptele prezentate vor fi recunoscute implicit. Cu toate consecintele care, in prezent, par sa nu tina numai de domeniul imaginii noastre externe.
