• Oameni care, desi au fost abandonati, nu-si urasc copiii • Unii isi doresc moartea, in timp ce altii s-au resemnat • Un fost secretar de stat isi petrece batrinetea, alaturi de sotie, in acest azil
O data ajuns in incinta Caminului de batrini din Suseni, ai senzatia ca intri intr-o alta lume, plina de durere, de regrete si de suspine. Ce sens are viata? Intrebare care pluteste in aer… Zeci de batrini sint abandonati intr-un lagar al destinului. Dupa o viata traita mai bine sau mai rau, au ajuns sa fie aruncati la marginea societatii, ca niste obiecte uzate. Parca nimeni nu-si mai aduce aminte de ei. Vazind disperarea de pe chipurile acestor fiinte, nu-ti mai doresti sa ajungi batrin. S-a facut atita scandal pe seama ciinilor maidanezi, exista atitea organizatii care pretind ca se intereseaza de patrupede si toate acestea in timp ce batrinii nostri zac in adaposturile resemnarii. Si, culmea, supararea acestor oameni nu are drept cauza, cum poate ar fi firesc, faptul ca au fost parasiti, ci tocmai lipsa vizitelor celor dragi. 119 batrini sint prizonierii zidurilor Caminului-spital Suseni.
Familia unui fost secretar de stat – la azilul de batrini
Ultima sosita la Caminul-spital Suseni este familia fostului secretar de stat de la Ministerul Constructiilor de Masini. Ghita Pavel, la cei 69 de ani, spune ca nu a avut de ales. „Mi-am luat nevasta si am venit aici. Numai eu stiu ce e in sufletul meu. Am muncit 40 de ani. Am fost secretar de stat si, dupa o asa activitate, soarta m-a adus aici. Nu pot sa ma pling de conditiile pe care le-am gasit aici, insa parca as fi meritat altceva. Eu o sa depasesc mai usor momentul. Dar sotia mea a facut o depresiune destul de serioasa. Am facut o mare prostie. Mi-am vindut casa din Bucuresti, ca sa-mi ajut fetele, care oricum se realizasera. Dupa putin timp, mi-am dat seama ca a fost cea mai mare greseala a vietii mele. Dupa ce mi-au tocat banii, au inceput sa se poarte urit cu noi. Am venit aici ca sa-mi uit trecutul. Cele doua fete stau in Tirgu Jiu si nu se deranjeaza sa ma viziteze. Doar nepotii mai vin pe la noi, din cind in cind. Aproape toti cei de aici isi doresc acelasi lucru: sa le vina sfirsitul mai repede.
„Tot ce-mi doresc este sa mai vina cineva pe la mine inainte sa mor“
Cea mai virstnica „locatara“ a Caminului-spital Suseni este Agatia Barbuceanu. Femeia nu a fost niciodata casatorita. Medicii din cadrul caminului spun ca a fost adusa, cu aproape trei ani in urma, de catre o cumnata a acesteia. Din cauza virstei inaintate, batrina nu mai poate articula nici un cuvint. Internata alaturi de alti 40 de pacienti cu probleme psihice, intr-o sectie speciala, Agatia isi poarta durerea unei vieti trecute si asteapta sa se milostiveasca Dumnezeu si sa-i puna capat suferintei. De cind a fost internata, pe batrina n-a vizitat-o nimeni. De altfel, nici nu prea avea cine, fiindca, dupa cum spunea ea, a fost singura pe lume. Mihai Ciurica are 75 de ani si a fost adus in urma cu opt luni de catre fiul sau, Gheorghe Ciurica, din Tirgu Jiu. Batrinul a fost incintat de vizita noastra. „Sa stiti ca pentru noi este o placere cind vine cineva din afara sa mai stea de vorba cu noi. Oamenii nu prea au timp sa ne asculte sau se plictisesc, fiindca noi am tot vorbi. Am fost si eu un om ca lumea, cinstit. Am muncit toata viata sa cresc un copil, iar el, drept rasplata, m-a aruncat aici ca pe o masea stricata, cind n-am mai putut sa muncesc. Am strins avere si cu ce m-am ales acum, la batrinete? Pe timpul lui Ceausescu am avut doua case si stiti ca pe vremea aia nu se putea cu doua proprietati. Una mi-a luat-o statul si din cauza asta m-am tot certat cu nevasta-mea si pina la urma am divortat. Am crezut ca fiul meu e om ca lumea. S-a tot tinut de capul meu pina am vindut si amarita de casa pe care o mai aveam. Cu banii obtinuti s-a privatizat. Si-a cumparat un camion si, cind s-a vazut copilul cu sacii-n caruta, m-a dus la azil. Am fost un croitor de lux si acum am ajuns aici. N-a venit nici macar o data sa ma vada. Cred ca sint mai linistiti cei care n-au avut copii niciodata, ca stiu oamenii de la inceput ce-i asteapta si nu mai patimesc cu ei sa-i creasca“. Stefan Balan are 56 de ani si este din comuna Plopsoru. A fost adus la Suseni in 1999. In urma cu 12 ani a paralizat. De atunci, singura lui dorinta este sa moara. „Nu stiu ce pacate trag. De cind mi s-a intimplat nenorocirea asta, m-au parasit si muierea, si copiii. Nu mai stiu nimic de ei. Am lucrat ca instalator la Rovinari. M-au detasat cu serviciul la Agigea si acolo, din cauza conditiilor grele in care lucram, am racit la coloana. M-am internat la Agigea, am stat acolo o vreme, dupa care am ajuns la spital in Tirgu Jiu. M-au tratat si pe aici si, cind si-au dat seama ca nu se mai poate face nimic, m-au aruncat ca pe un sac la caminul asta. Poate m-as fi facut si eu bine daca s-ar fi interesat nevasta-mea sau copiii sa ma duca la un spital la Bucuresti, ca nu am fost de la inceput asa bolnav. Am fost 11 frati si din toti nu si-a amintit nici unul de mine. Pentru mine e un chin sa traiesc. Eu nu ma mai pot bucura de nimic. De ce sa mai traiesc? Mai bine mor. Macar fac un lucru bun. Mai las un loc liber. Dar, ca sa mor impacat, mi-as dori sa ma viziteze copiii“.
