In ziua de astazi, casele fara animale sint un lucru neobisnuit. De cind cu nebunia – „nici o casa fara ciine sau fara pisicuta“, febra detinerii unui prieten necuvintator a cuprins pe toata lumea, de la tinci pina la persoanele in virsta care prefera, uneori, compania unui animal decit a propriilor copii. Fie ca e vorba despre un ciine, o pisica, broasca testoasa, papagal sau, pentru cei mai curajosi, iguane, rare sint casele in care sa nu dai peste un papuc ros, o canapea ferfenita sau un covor plin de dovezile napirlirii. Animalele devin adevarati membrii ai familiei, rasfatatii casei, alintati in fel si chip.
Un scriitor celebru spunea: „Locuiesc acasa la pisica mea“. Si pe buna dreptate, avind in vedere ca in multe case animalele sint „sefi“ care speculeaza la maximum slabiciunea pe care stapinii o au pentru „blanita“ lor. Pina unde pot ajunge atasamentul, dragostea si sacrificiul pentru animalele de casa e greu de spus.
Intotdeauna ne uimeste cite un pensionar care isi imparte putinii banuti cu pisica lui, sau un ins mai instarit care este in stare sa cheltuiasca sume enorme cu dresajul sau cu zgarda de aur a ciinelui.
Fa-i bagajele motanului, plecam in concediu!
De trei ani, Niki a devenit membru al familiei Dodan. Chipesul motan a trebuit sa vindece ranile sufletesti pricinuite de moartea tatalui sau, al carui nume l-a si mostenit. Niki este un rasfatat fara de care stapina lui, Elena, nici nu concepe sa plece in concediu: „A mers cu noi si la Costinesti, si la Herculane. Dupa ce mi-a povestit o vecina ca a lasat pisica la cineva in grija si cind s-a intors i s-a spus ca a murit, nici nu ma gindesc sa il las pe Niki singur acasa“.
Niki nu este singurul care se bucura de vacantele stapinilor. Chiar daca nu la fel de norocos, Patsi primeste totusi de la stapina sa cite o vedere din fiecare loc in care pleaca aceasta, exclusiv pe numele sau, cu dedicatie, urme de pupic rujat si tot tacimul. Astfel incit Patsi are in prezent o colectie considerabila de vederi.
Vecinii au mincat peste de la pomana pisicii
Necazurile pe care le aduc animalele sint minore si se transforma foarte repede in motive de dragoste inzecita. O canapea roasa, un covor „botezat“ sau distrugerea papucilor cei noi sint lucruri acceptate de toti proprietarii de animale.
Dar durerea pricinuita de moartea animalului preferat este echivalenta cu cea in cazul pierderii unui membru al familiei. Familia Petrescu si-a revenit cu greu dupa ce a murit Daisy. Au ingropat-o in gradina, sub nucul in care se urca dupa pasari, i-au facut cruce din lemn si, pentru a fi siguri ca sufletul pisicii lor va ajunge in rai, i-au facut… pomana. „A venit vecina la mine plingind, cu o farfurie de peste si o cana cu lapte in mina… Mi-a spus: «A murit Daisy!» Incercam sa imi amintesc cine era Daisy, probabil vreo ruda apropiata de care imi povestise si uitasem. Cind mi-am dat seama ca era vorba despre pisica, nu stiam daca sa rid sau sa o impac“, povesteste Aura Pospai, vecina.
Atasamentul pentru prietenii „blanosi“ poate atinge cote impresionante. Asa ca aceia care doresc sa isi aduca in casa un astfel de exemplar trebuie sa fie pregatiti; miorlaitul sfios sau ochii rugatori de la inceput te pot transforma in „sclavul“ de mai tirziu al animalului tau…
