Toti satenii din comuna Morunglav, care locuiesc pe ulita Republica, ii cunosc pe Andreea si pe Marian. Ea e o fetita de un an si jumatate, vesela, cu obrajii bucalati si cu parintii saraci lipiti pamintului. Fratele ei, Marian, are trei ani si jumatate, ochii tristi si o timiditate fata de straini care il face sa amuteasca de fiecare data cind ii vorbesti.
Termenul de „saraci lipiti pamintului“ ii defineste exact pe Mariana Sperius si pe Ionel Lauer, parintii copiilor. Traind in concubinaj de mai bine de cinci ani, ei nu au salariu, nu au casa, nu au pamint; au doar doi copii mici, un acoperis deasupra capului, care se poate prabusi la cea mai usoara suflare de vint, si puterea tineretii care insa nu le tine de foame.
Provenind amindoi din familii cu copii multi, viata i-a aruncat in lume nepregatiti pentru a face fata greutatilor unei familii. Din resturi de caramizi, pamint si celofan si-au injghebat o coliba prin crapaturile careia vintul sufla in voie.
Singura avere a barbatului, un petic de pamint nerodnic si maracinos, nu le foloseste decit ca loc de joaca pentru copii si de depozitare a resturilor cu care fac focul: crengi, bucati de cauciuc, trente si hirtii. In afara de alocatia copiilor si de ajutorul social primit de la primarie, nu mai au alte venituri. Ca sa nu moara de foame, barbatul munceste cu ziua pe la oamenii din sat. Femeia nu are unde sa munceasca si nici cu cine sa isi lase copiii; ea sta cu ei, incercind ca, din ciurul de malai pe care i-l aduce Ion acasa, sa incropeasca o mamaliga care sa le ajunga tuturor.
Mic dejun, prinz si cina cu mamaliga…si atit!
In ziua friguroasa de noiembrie, cind am intilnit-o pe Andreea, micuta era desculta, cu capul gol si tremura in hainele destramate. Infometata, musca cu pofta dintr-un codru de mamaliga rece, ramasita unei cine sarace.
Marian avea niste cizmulite scilciate in picioare, ca sa poata sa adune citeva vreascuri cu care mama sa faca focul in soba darapanata din coliba. „Sintem saraci, abia ne descurcam sa nu murim de foame. Barbatul meu mai munceste cu ziua, dar eu nu am unde sa ma duc. Casuta asta am facut-o noi, dar nu avem bani sa o reparam. Nu are cine sa ne ajute; eu sint de undeva din Vilcea si sintem multi copii, iar barbatul meu e la fel de sarac. Ne-a dat primaria un ajutor, dar…“, spune femeia, ridicind din umeri.
Cei doi soti stiu ca, pe perioada iernii, nu pot locui in asa-zisa lor casa care, la prima zapada, s-ar prabusi peste ei; stiu ca frigul i-a prins pe toti fara haine groase, incaltari sau lemne pentru foc. Mai stiu ca nu poti creste doi copii numai cu mamaliga, dar la fel de bine stiu ca…nu au nici o alternativa. Nu stiu, nu pot si au renuntat sa mai caute un mijloc de a scapa de saracie.
Autoritatile locale din Morunglav au promis ca, macar in iarna aceasta, copiii si parintii vor sta la adapost de viscolul iernii; primarul Nicolae Barbu le va oferi o incapere in fostul CAP din comuna, acum parasit, dar, oricum, mai solid decit coliba lor. Ei vor avea, cel putin pentru iarna aceasta, o casa. Numai ca meniul…va ramine acelasi, iar saracia, din tata in fiu!
